Dacă nu ne reamintim faptele, riscăm să plutim în viiturile propagandistice generate zilnic, săptămânal, lunar, în proporție de masă.
Victor Ponta a câștigat funcția de președinte al PSD, în februarie 2010, învingându-l pe Mircea Geoană, fostă speranță perpetuă a politicii românești, doborât pe toate fronturile și autor al tuturor erorilor politice posibile în vremea lui. Ciudat este că Victor Ponta își pregătise ieșirea cu fast din PSD și transferul la UNPR, căci nu se vedea nici măcar el însuși cu șanse de reușită. Delegații la congresul partidului din februarie 2010 l-au ales însă ca președinte, preaîndestulați de demagogia și ratările dlui Geoană. După numai un an, în februarie 2011, Victor Ponta încheie un acord cu liberalii și formează Uniunea Social Liberală. După cincisprezece luni – foarte rapidă politica românească! – USL reușește să colecteze suficiente voturi într-un parlament dezorientat și să se instaleze în fruntea puterii executive și legislative. Fără alegeri – doar prin negocieri pe culoarele parlamentului. Imediat s-a creat un dezechilibru între cei doi lideri ai USL – Victor Ponta, social-democrat, și Crin Antonescu – liberal. Victor Ponta era prim-ministru, funcția supremă în puterea executivă din România, iar Crin Antonescu un simplu senator. Instalarea dlui Antonescu pe scaunul de președinte al Senatului a fost o consecință logică, iar suspendarea președintelui Băsescu, o a doua consecință logică. Numai că prestația lui Crin Antonescu în calitate de președinte interimar și modul de organizare a referendumului de suspendare au fost – ambele – eșecuri răsunătoare. De ce – am explicat la timpul potrivit.
Victor Ponta a continuat să fie prim-ministru și liderul celui mai mare partid din parlament, reconfirmat și de alegerile parlamentare din 2012. După care a venit timpul adevăratelor realizări. Să ajungi prim-ministru este uneori rezultatul negocierilor și trocurilor politice. Să te impui ca prim-ministru este exclusiv rezultatul muncii tale.
Iar rezultatele muncii dlui Ponta au devenit vizibile pentru toată lumea, unul câte unul – eșec în privatizarea Oltchim și CFR Marfă, eșec în atitudinea față de Roșia Montană, eșec cu iz penal în negocierile cu Kazmunaigaz, unde o creanță certă a României a fost pur și simplu anulată, eșec în reproiectarea marilor trasee ale autostrăzilor din România (câtă vreme suntem membri ai Uniunii Europene, mai întâi terminăm culoarele europene și abia apoi să ne apucăm de tras linii pe hartă), eșec în rescrierea Constituției și în noua schemă a administrației regionale din România, eșec în negocierile pentru suspendarea vizelor SUA și în intrarea în spațiul Schengen, eșec în reforma pieței muncii, fiscalității și sistemului de salarizare publică din România. Mai sunt și altele, poate la fel de importante ca și cele listate mai sus, dar înșiruirea este suficientă. Nici măcar unul din punctele agendei publice din România nu a fost îndeplinit în doi ani și jumătate de mandat de prim-ministru.
Dl Ponta nu a condus guvernul României. Dl Ponta a executat un amplu program de comunicare politică, convins fiind că dacă vorbește mult, lumea va fi de partea sa. Nici măcar o clipă nu a încercat să se asocieze cu succesele DNA, înalt apreciate de public, a cărui agendă începe cu zero toleranță pentru corupție. Cu DNA s-au asociat alți doi politicieni, Monica Macovei și Traian Băsescu, care reușesc să se mențină în atenția publică numai în temeiul acestei relații. Nici măcar o clipă dl Ponta nu a încercat să atace problemele funcționării administrației, serviciilor publice, corupției, risipei, fondurilor europene, dotării armatei, transporturilor publice, mediului înconjurător etc. Dl Ponta a preferat să fie liderul și beneficiarul unei revărsări de vorbe, care au nemulțumit pe toată lumea, de la intern la extern și de la stânga la dreapta. Că a luat decizii greșite în politica externă – mai treacă-meargă. În fond, putem accepta că unii politicieni de vârf au anumite preferințe personale, unora le plac chinezii, altora rușii, numai publicul românesc votează fără ezitare exclusiv cu europenii și americanii. Dar că a înlocuit guvernarea cu comunicarea și comunicarea cu propaganda, aceasta mulți români nu îi vor ierta.
O conștiință critică vie ar fi putut înregistra măcar o parte din aceste eșecuri. O conștiință critică decentă ar fi cedat oricărui impuls de a se mai supune o dată judecății votanților, cel puțin până când gradul de încredere al publicului ar fi ajuns la 50%. Însă dl Ponta a preferat să rupă USL, să încerce să convingă publicul că mortul este viu, să opereze tot felul de mișculații de cancelarie și să se declare candidat la președinția României.
A greșit.
Și multă vreme de acum încolo nu va putea să spele amintirea eșecurilor sale.
Notă. Nu am nimic personal cu dl Ponta. Sunt în continuare membru autosuspendat al PSD și nu mă voi muta niciodată la un alt partid. Sunt un om de stânga – nici măcar nu pricep cum poate fi cineva de dreapta în România de astăzi. Dar PSD condus de dl Ponta nu mai este un partid, ci o federație de clici, nu mai este de stânga, ci de pură dreaptă pragmatică. Dl Ponta este prim-ministru, dar nu guvernează. Dl Ponta este președintele PSD, dar nu conduce partidul. Dl Ponta este șef, dar nu este un lider.
