Foamea care trebuie antrenată

Încă mai există speranţă! Atât timp cât mai credem că există soluţii pentru comunitatea în ansamblu, nu este totul pierdut. Deziluziile în lanţ din anii ’90 aproape eliminaseră orice gând că mai putem izbândi cu toţii. Am căutat fiecare soluţia individuală: „M-am scos!“ (totul în jur e un rahat generalizat, dar m-am scos din el). Deschiderea graniţelor din 2004 a favorizat această perspectivă. Aderarea la Uniunea Europeană a adus doar o pâlpâire de speranţă pentru 2007-2008 că ne-ar putea fi mai bine pentru că ţării îi va fi mai bine. La prima adiere de criză ne-am întors în pesimism şi în paradigma reuşitei individuale. Încă este bine când mai izbutim să ne remontăm pentru un proiect care presupune angrenarea întregii societăţi.
Românii au dat uitării temporar săptămâna trecută „sportul rege“, alegându-şi o nouă „regină”, mai aproape de suflet. Parcursul tenismenei Simona Halep în turneul de Grand Slam de la Paris, încununat cu intrarea în finală, a fost urmărit intens în opinia publică.
A fost un interes real. Nu ne referim la încercarea de confiscare a performanţei (individuale) a unei sportive de către unii politicieni sau de susţinerea stridentă şi scremută a unor saltimbanci din media. „Unde vezi meciul?” a fost o întrebare similară cu cea „Unde îţi petreci Revelionul?”. Sentiment de sărbătoare naţională… Televizoare deschise în cafenele, magazine şi birouri. „Avem şi noi sportiva noastră!”.
Simona Halep şi-a făcut pas cu pas intrarea în tenisul mare şi pe nesimţite a ajuns acolo sus. Pe efortul individual… La nivelul societăţii româneşti a corespuns însă unei aşteptări vechi. Foamea pentru performanţă, nevoia de prestigiu este foarte ridicată în România. Finala de la Roland Garros ne-a lămurit asupra acestui lucru, dacă eram cât de cât îndoiţi.
Economie de periferie, stat vasal fără politică externă proprie, exportator de braţe de muncă în ţări unde suntem mai degrabă priviţi prost. Măcar sportul ne mai ostoia durerile. „Nu avem noi nivelul lor de trai, nu avem în spate istoria lor, ne călăresc economic şi politic, dar uite că la sport i-am păcălit de data asta! Şmecheri cu mingea dom’le!”. În ultima vreme nici măcar de asta nu mai aveam parte, debuşeu al frustrărilor acumulate la nivel naţional. Acum vine o fată de 22 de ani din Constanţa să acopere această veritabilă funcţie socială.
Nu vrem mult. Bucuria cu care a fost întâmpinată performanţa, chiar şi după pierderea finalei, ne arată că aşteptările sunt corect dimensionate. Nu avem nici populaţia Chinei şi nici baza materială a Italiei sau Olandei. Undeva însă trebuie să ne găsim locul, pentru că talente sunt şi de muncă este capabil românul. Câte un trofeu sau o medalie smulsă într-o piaţă sportivă perfect maturizată ne arată şi altfel în faţa lumii. „Să ne mai ştie şi de altceva decât de hoţi şi cerşetori! Nu suntem chiar într-atât de înapoiaţi cum ne cred!”.
Intuiţia la nivel de public funcţionează perfect. Pare că acesta este şi diagnosticul la nivelul elitelor. Acum patru veri, un grup de jurnalişti vorbea cu un înalt oficial dintr-o instituţie importantă. Acesta spunea că în urma unor consultări şi cu alţi factori de decizie despre locul României în lume, concluzia este aceea că nu putem ieşi în faţă decât cu sportul. Nu vom avea niciodată productivitatea asiaticilor şi a flancului nordic al Europei, cultura este condiţionată de o limbă pe care nu o cunoaşte nimeni şi este greu vandabilă. Ne rămâne însă sportul, cu trecere rapidă şi mare în rândul maselor, un domeniu în care România a demonstrat că poate excela. Suntem pe locul 20 în lume în clasamentul olimpic din toate timpurile atât la total medalii, cât şi la numărul medaliilor de aur. Ar trebui să încercăm să fructificăm acest avantaj, mai spunea oficialul respectiv. În acest sens, un obiectiv naţional de asumat ar fi organizarea unui campionat european de fotbal împreună cu o ţară vecină, în funcţie de fereastra de oportunitate, au mai convenit factorii de decizie. Prietenul Michel Platini ne-ar putea da o mână de ajutor în acest sens, ţinta noastră venind exact în sensul strategiei de extindere a fotbalului şi către alte orizonturi ale preşedintelui UEFA.
Simona Halep a reaprins în români ceva. „Totuşi se poate!”. Ne trebuie însă o privire prudentă: succesul acesta este unul individual, ceva ieşit din legea probabilităţii. Au fost nişte părinţi mai determinaţi, cu mai multă dare de mână, totul conjugându-se perfect la un copil muncitor înzestrat cu suficient talent cât să poată urca pe locul trei mondial. Altminteri, nimic nu este în favoarea noastră. Baza de selecţie este îngrozitor de îngustă!
Educaţia fizică în şcoală se face pe sărite şi este încredinţată unor profesori demotivaţi. Sportul de masă este ca şi inexistent. Trialurile în şcoli au fost demult uitate, iar descoperirea talentelor este treaba nimănui. Dacă mai vedem răsărind de pe băncile şcolii câte o forţă a naturii de aproape doi metri uităm să îi spunem că este de datoria ei să vadă care este sportul ce i se potriveşte pentru că trebuie să fie un loc unde să îşi măsoare forţele cu cei mai buni din lume.  Baza materială se degradează fizic şi moral. Sporturile de echipă sunt într-o subfinanţare cronică în nivelurile doi şi trei. Ne şi mirăm că mai ies sportivi…
Antrenor al naţionalei de fotbal a Nigeriei în 2007-2008, fostul campion mondial din 1974 Berti Vogts spunea că – având în vedere talentul şi constituţia fizică a oamenilor de acolo – dacă fotbalul nigerian ar avea organizarea celui german, ţara respectivă (încă de pe atunci de peste 150 milioane locuitori) ar câştiga aproape de fiecare dată titlul mondial.
Lărgirea bazei de selecţie, ameliorarea criteriilor de alegere a sportivilor, îndrumarea talentelor, formarea sportivilor ca oameni, construirea de echipe, ocrotirea brandurilor sportive şi dezvoltarea bazei materiale s-ar impune pentru ca România să poată scoate capul în lume. Sportul am convenit că este singura noastră şansă. Şi s-a văzut cât de mult simţim nevoia pentru performanţă şi prestigiu. Simona Halep „s-a scos”. Ce facem însă noi ca astfel de triumfuri să nu fie doar rezultate răzleţe ale unor eforturi individuale?