Toamna facturilor neplătite 2. Exploatarea aurului la Roșia Montană

Când se va scrie istoria acestei perioade, probabil că într-o notă de subsol va fi menționată și Roșia Montană. Statul român a acordat licență de explorare unei firme străine mici. Aceasta a vândut licența unei firme mai mari, specializată în mineritul metalelor prețioase. Firma s-a listat pe bursa din Canada, a colectat fonduri de la investitori și a început lungul drum al obținerii aprobărilor necesare pentru deschiderea exploatării. A durat mai bine de zece ani. Un tânăr prim-ministru preia frâiele guvernului în 2012, printr-o operațiune parlamentară care răstoarnă o majoritate și o transformă într-o minoritate, apoi câștigă alegerile și se menține prim-ministru cu o majoritate consistentă în parlament. Tânărul prim-ministru promite deschiderea exploatării. Publicul român îl susține în proporție de 66%. Dar, în același timp, cei care susțin proiectul și cei care îl resping au o neîncredere acută în politicieni și administrația publică a țării. Cei care aprobă proiectul și cei care îl resping cred că politicienii iau șpagă ca să aprobe proiectul și că vor lua mereu șpagă ca să închidă ochii la nerespectarea mediului sau alte nenorociri pe care o companie scăpată de sub control le poate face. Unii se revoltă. Ies în stradă, politicienii se sperie și opresc lanțul complicat al aprobărilor. Compania se pregătește de procese, iar pagubele nu le vor plăti contribuabilii acum, ci peste cinci-zece ani, când se vor da sentințele. În loc să se construiască spitale, școli, autostrăzi, se vor plăti zeci sau poate sute de milioane de euro despăgubiri.
Acesta este doar unul dintre costurile neîncrederii. Neîncrederea publicului este ca un acid, coroziv, în diluție slabă. Este prezentă, dar nu se simte. Erodează, dar nu usucă imediat. Arde rădăcinile, dar lent, de parcă ar fi o fatalitate. Ce nu pricep mulți dintre așa-zișii specialiști în comunicare politică este că poți avea 70% majoritate în parlament, poți avea 66% grad de aprobare pentru un proiect, dar simultan poți avea 75% neîncredere că vei respecta legea sau spiritul public. Ca să obții energie și dăruire din partea publicului, ca să generezi creativitate și entuziasm, ai nevoie nu numai de majoritate parlamentară, ci și de încredere. Imaginea favorabilă se obține prin campanii de vorbe. Încrederea se obține exclusiv prin acțiuni. Bine fundamentate. Care rezolvă probleme reale, chinuitoare pentru mulți. Acțiuni directe, nu mediate de producătorii de cuvinte, propoziții, fraze, discursuri – care parcă s-au înmulțit fără număr în media românești.
Să ne întoarcem la povestea aprobării și neaprobării proiectului Roșia Montană. Este ușor să faci lista greșelilor după ce ele au prins viață. Că Victor Ponta, tânărul prim-ministru, nu trebuia să promită deschiderea minei. Că ar fi trebuit să nu ignore manifestațiile publice. Că nu se conduce o societate după umorile pieței. Că harnicii producători de fraze pe Facebook nu sunt decât 0,5% din populația României… Cea mai enervantă obișnuință de comportament este să fii într-o situație grea și să vină unul (nu știu de ce, la mine vin numai doamne și domnișoare, nu domni) și să-ți explice cu lux de amănunte câte greșeli ai făcut, cum ți s-a spus de mult că așa se va întâmpla și că – dacă doamna este ușor bigotă – Cel de Sus va avea grijă de toate, rezolvându-le în favoarea sau defavoarea ta, după cum ești predestinat să-ți petreci veșnicia în iad sau în rai.
Nu intru în acest tipar comportamental. Spun doar că tânărul nostru prim-ministru, deja stigmatizat de politicienii Europei pentru că a intrat într-o sală de ședințe fără să aibă dreptul, pentru că presează pentru fotografii de presă cu mai-marii temporari ai zilei, ezită să se apuce de guvernarea țării, la mai bine de 15 luni de la instalarea pe scaunul spinos din Palatul Victoria. Guvernarea nu înseamnă să te autopromovezi. Guvernarea nu înseamnă să dai satisfacție sponsorilor. Guvernarea nu înseamnă să te bați pe umăr cu președinți și prim-miniștri. Guvernarea nu înseamnă să fii invitat seară de seară în studiourile unor televiziuni cu rating mai mic decât un panou comunal. Guvernarea înseamnă să rezolvi problemele de pe agenda publică. Să te intereseze ce îi preocupă pe oameni și să încerci să reglementezi lucrurile în așa fel încât să se vadă o schimbare reală. Evident că nu este suficient să pui pe hârtie. Cum știm cu toții, în România avem legi, dar nu se aplică decât cât vor cei care trebuie să le aplice. Evident că îți trebuie mecanisme de monitorizare și control. Evident că trebuie să participi la ședințe care te pot plictisi sau exaspera. Dar aceasta este misiunea unui prim-ministru. Să conducă într-o direcție bună. Chiar dacă mai dă în gropi.
În cursele de automobile, Victor Ponta avea rolul de navigator – să ajute pilotul să țină parcursul corect. Ca prim-ministru nu trebuie să facă mai mult. Dar nici mai puțin.