Interval de durere şi raţiune

Nu am putut scrie mai nimic aproape trei luni. Pentru cineva obişnuit să-şi scrie, transcrie şi prescrie întâmplările sună ca o boală (să te ferească !) sau ca o grevă a minţii. Nici una, nici alta. Pur şi simplu, aşa cum ni se întâmplă multora, au venit lucruri pe care nu credeam că le voi trăi.
A murit mama. La 88 de ani. Cu câteva zile înainte de ziua dânsei mi-a spus la telefon că pregăteşte un tort şi mâncare bună pentru aniversare. „Dacă nu rezist până atunci, le mâncaţi la pomană“. Serioasă. Foarte serioasă. Cu două zile înainte de deces a scos bani de la bancă pentru înmormântare. Iar în dimineaţa când împlinea 88 de ani a ascultat lista invitaţilor, meniul, programul şi a murit liniştită. Totul era la locul său.
Craiova îi datorează câte ceva. La sfârşitul anilor ‘60 ai secolului trecut a făcut un mic comitet de acţiune şi a îmbunătăţit substanţial meniurile zilnice la căminul internat al Liceului „Nicolae Bălcescu“. A mers la bucătăria cantinei câteva zile și le-a arătat fetelor de acolo cum se face mâncare ca la mama acasă. A fiert toate vasele în sodă și a spălat fețele de masă. Mâncasem şi eu la acea cantină, îi povestisem cum era, nu a spus nimic şi a acţionat. Tata lucra pe şantierul de la Işalniţa, avea o funcţie destul de proeminentă, nu l-a lăsat în pace până nu a trimis tâmplari să repare paturile şi ferestrele din căminul-internat. Directorul de atunci, Nicolae Andrei, poate îşi aduce aminte.
Mama avea o fire rece, raţională, cu o minte ascuţită ca un diamant şlefuit îndelung. Şi a fost probabil cea mai tolerantă fiinţă pe care am cunoscut-o până acum. Puteai să fii negru, homosexual, handicapat, nimic nu avea importanţă în ochii dânsei, în afară de moralitate şi determinare. Să ai voinţă şi să foloseşti numai instrumente morale. O lecţie pe care aş vrea să o pot transmite integral celor patru copii şi celor patru nepoţi…
Mama era foarte atentă la întâmplările politice ale zilei. Nu se uita la televizor, obicei pe care l-am moştenit şi eu, dar citea presa şi asculta radio. Îmi citea articolele şi interviurile şi nu uita niciodată să mă critice apăsat, pentru aberaţii, greşeli de exprimare, de limbă, de limbaj sau chiar de informare. Citea ziarele, căutând semne de război (cea mai mare spaimă a dânsei, care trăise expulzarea din teritoriile transilvănene ocupate şi prezenţa ruşilor în casă vreme de zece ani) şi de întoarcere la dictatură. Nu le-a găsit cu adevărat decât în ianuarie 1999 la acea revoltă a minerilor. Îl aprecia foarte mult pe fostul meu profesor de la ASE, Radu Vasile, pentru modul în care îi pusese capăt.
Definiţia vieţii politice de astăzi, pe care o utilizez în mass-media („un bărbat de 40 de ani împreună cu un bărbat de 50 de ani se bat cu un bărbat de 60 de ani, iar noi ne uităm ca proştii“) îi aparţine. Şi e corectă.
Sper să-mi revin.