Acasă Opinii Putere și Guvernare (II)

Putere și Guvernare (II)

-

Diagnosticul pus de dl prim-ministru Victor Ponta, când a aflat despre decizia Curții Constituționale de a declara invalid referendumul din 29 iulie 2012 (reamintesc: „Suntem doar la guvernare, nu la putere“), ne arată că politicianul român crede că a fi în fruntea puterii executive din România înseamnă să poată decide despre orice, oricum, oricând. Trezirea la realitate este dură și nemiloasă. Într-o societate democratică, bazată pe economia de piață, un prim-ministru are puteri nelimitate doar asupra familiei sale – deși știu prim-miniștri români care erau puternic dominați de propriile consoarte. În exercițiul funcțiunii, primul-ministru depinde de miniștri și secretari de stat, de parlament, de cadrele din partid, de instituțiile internaționale și de mersul trenurilor. Am adăugat „mersul trenurilor“ pentru a arăta că spațiul de manevră al unui prim-ministru este limitat din multe părți și de multe instanțe. Singura cale prin care un prim-ministru în România poate să-și extindă aria de decizie este să aibă un program de guvernare centrat pe agenda publică și să obțină sprijinul majorității publicului pentru punerea lui în aplicare.
Știind acest lucru, putem interpreta simplu cele întâmplate în această vară. Demiterea lui Traian Băsescu și referendumul nu erau puncte importante pe agenda publică a românilor în iunie 2012. Dar, dacă USL a hotărât să înceapă această acțiune, publicul i-a urmat, deoarece era pregătit deja să-și afirme neîncrederea în președinte. Traian Băsescu își irosise singur capacitatea de a genera încredere publică, așa că era evident încă din prima zi a campaniei pentru referendum că răspunsul la întrebarea privind demiterea sa ar fi fost favorabil.
S-a întâmplat însă că USL a acceptat cvorumul la acest referendum (respectiv pragul de 50% plus 1 din lista de votanți), ceea ce ar fi trebuit să modifice complet structura campaniei USL. În loc să comunice publicului motivele demiterii, USL ar fi trebuit să se concentreze pe aducerea la vot a unui număr cât mai mare de votanți. Nu este greu să duci la vot 9,2 milioane de persoane în România. S-a întâmplat de nenumărate ori. În România votează între 8,5 și 10,5 milioane de persoane, ceilalți pur și simplu nu sunt interesați de vot și nu văd nici un motiv pentru care ar cheltui energie să voteze. Că fac bine sau rău este altă poveste. Acesta este stadiul istoric al publicului român – să voteze doar 10 milioane din 18 milioane – și îți trebuie multe resurse ca să încerci să oprești o tendință la scară istorică. Ca să nu mai spun că rezultatele nu sunt deloc garantate.
Cu alte cuvinte, imediat după instituirea cvorumului, campania USL ar fi trebuit să se centreze pe votanții PDL și UDMR. Mesajul principal ar fi trebuit să fie: „Apărați-l, e în pericol!“. Cu un grad de încredere publică de numai 10%, Traian Băsescu nu ar fi putut obține un rezultat favorabil la referendum nici dacă ar fi venit la vot toți cei 18,3 milioane de votanți din listele electorale. Dar campania USL a mers complet greșit. Campania USL s-a concentrat pe furnizarea de motive de demitere, motive pe care publicul le avea din 6 mai 2010, când USL abia se năștea.  Această comunicare a permis susținătorilor lui Traian Băsescu să vadă că – dacă nu se prezintă la vot – referendumul poate fi invalidat, indiferent ce rezultat aritmetic ar avea. Cu cât USL furniza mai multe motive de demitere, cu atât își reducea șansele să atingă pragul de 9,2 milioane. Cu cât mai agresivi erau liderii USL față de Traian Băsescu, PDL, Curtea Constituțională, liderii occidentali de dreapta care îl susțineau pe președintele suspendat, cu atât mai clar devenea pentru cele trei milioane de pedeliști că nu trebuie să meargă la vot. Pentru ei, neprezentarea devenise un act civic. Campania USL din această vară poate fi inclusă în manualele de specialitate ca un contraexemplu de eficiență.
În ciuda stupidității campaniei USL, au venit la vot 8,4 milioane de persoane. Un milion l-a sprijinit totuși pe Traian Băsescu, ceea ce arată că invitația sa la boicot a ajuns greu la propriul său public.
Rezumat. Demiterea lui Traian Băsescu nu era un punct important pe agenda publică în iunie 2-012. Însă dacă USL a hotărât că vrea să-l demită, publicul i-a urmat. Campania USL a fost perfect pe lângă subiect, exemplu de incapacitate cronică de a înțelege mecanismele spiritului public. Ca urmare, din cele 3,5 milioane de susținători ai lui Traian Băsescu (în scădere de la 5 milioane în 2009), 2,5 milioane nu s-au prezentat la vot. Dacă s-ar fi prezentat, raportul dintre votanții DA și votanții NU ar fi fost 7 la 3, adică aproximativ 2 la 1, cât spuneau toate sondajele serioase la începutul campaniei pentru referendum.
Guvernarea înseamnă colectare și alocare de resurse. Puterea este capacitatea de a schimba. Dar, într-o societate democratică, nu poți schimba nici măcar o perdea în sediul guvernului dacă nu ai sprijin public. În acest sens, dl Victor Ponta are dreptate: USL are guvernarea, dar a dovedit că nu are nici o putere.
Și nu e vina publicului.

ȘTIRI VIDEO GdS

Barul de oxigen

În New Delhi, capitala Indiei, concentraţia de praf din aer depăşeşte cu mult limita de toleranţă fixată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.