Dincolo era mai ieftin… dincolo de Dunăre

„Hristos a Înviat!“. „Adevărat a Înviat!“. Aşa s-au salutat românii care au ales să îşi facă o vacanţă de Paşte… în Bulgaria. Şi au fost cu miile. Potrivit unei ştiri a agenţiei de presă bulgare Novinite, preluată de B1 TV, numărul acestora ar fi de 65.000. Din 100.000 – 110.000 de turişti străini aşteptaţi în ţara de la sud de Dunăre, nu mai puţin de 60% urma să fie români. Şi hotelierii bulgari s-au pregătit în consecinţă. Şi nu numai. Până şi preoţii au rostit în româneşte „Hristos a Înviat!“. Semn că o comunitate întreagă este pusă în slujba unui turism aducător de venituri.
Ar putea fi şi la noi aşa. Doar că nu este. Ba este invers. Şi totul începe de la cei care activează în industria hotelieră. Propriii lor duşmani. Cei mai mari! Aşa că agenţiile de turism preferă să îşi trimită muşteriii peste graniţă. „Cele mai multe vânzări au fost pe extern. Oamenii s-au hotărât pe ultima sută de metri să plece în Grecia datorită ofertelor speciale. Hotelierii noştri nu învaţă nimic din lecţia hotelierilor bulgari, nici din lecţia hotelierilor din Grecia, ceea ce este grav; este grav şi pentru turismul românesc“, declara şeful unei agenţii din judeţul Olt pentru o televiziune locală.
De ce se duc românii în număr aşa de mare în Bulgaria? Răspund chiar ei. Mai stângaci poate, însă este informaţia cea mai de preţ, informaţia pieţei. Ofertele sunt complexe şi în aceiaşi bani beneficiezi de mai multe servicii, spun cei mai mulţi. Personalul este mai prietenos; îşi dă interesul pentru client. „E foarte curat comparativ cu noi. Asta ne tentează cel mai mult“, declară pentru PRO TV cineva care nu îşi petrece prima vacanţă în Bulgaria. Înainte de toate este însă preţul: „100 de euro patru nopţi. Patru milioane de lei“, spune cineva, schiţând o grimasă prin care pare a adăuga: „Ce să vrem mai mult?!“.
Aşa se face că românii merg în număr tot mai mare în Bulgaria. Într-un hotel din staţiunea Nessebar, 98% dintre turişti sunt români, transmite Antena3. Este o alegere a lor. Este alegerea pieţei. Or, asta este tendinţa naturală a pieţei: clientul va căuta totdeauna calitatea cea mai bună la preţul cel mai bun. Cealaltă parte a pieţei însă trebuie să vină în întâmpinarea acestor aşteptări: cu oferte mai atractive, cu o calitate ameliorată, cu preţuri competitive. Din păcate însă, în România, unde tot repetăm că avem un consumator needucat, primii repetenţi la capitalism sunt tocmai… capitaliştii.
În turismul românesc, activele au ajuns pe mâna unor oameni fără capital disponibil pentru investiţii, fără cunoştinţe de marketare şi management, cu o inerţie mare în a se adapta mediului concurenţial în care se află după deschiderea graniţelor. Nu se cheamă că eşti capitalist dacă ai dobândit un hotel sau o casă de vacanţă de partid în virtutea prieteniilor pe care le aveai la PCR sau UTC. Blocajul în care a ajuns turismul românesc şi lipsa sa de competitivitate în raport cu alte pieţe vin tocmai de la acest neajuns: activele nu sunt la cei pricepuţi.
Nu ştii să administrezi, vinzi! Într-un mediu neinflaţionist, unde disciplina monetară ar fi fost impecabilă şi unde creditul nu ar fi fost drenat preferenţial, acest lucru s-ar fi întâmplat demult. Pentru că hotelierii nepricepuţi cu apa la gât ar fi fost nevoiţi să înstrăineze activele utilizate necorespunzător. Deocamdată, nu se întâmplă acest lucru şi de aceea serviciile rămân precare, iar preţurile deloc atractive pentru clienţii români sau deloc convingătoare pentru (noi) muşteriii din străinătate.
Managementul deficitar se vede de la vânzări, până la omul care nu îţi zâmbeşte când te serveşte la restaurant. Orice s-ar spune, să nu credeţi că e vina lui ori a mentalităţilor, în general. Când un lucrător în domeniul hotelier e indiferent sau chiar bădăran cu un consumator trebuie mai degrabă că e vorba de administrare proastă. De la selecţia personalului şi instruirea lui, până la motivarea acestuia şi politica salarială a companiei. Dacă în România nici până astăzi nu s-au remediat problemele de această natură, este, de asemenea, un neajuns care li se poate imputa „capitaliştilor“, care au primit active din turism – mai mult sau mai puţin gratis – de la prietenii lor din FPS.
În anii ‘90, când piaţa era slab concurenţială, banii au fost uşor de făcut. Până la urmă, puteai pune singur preţurile. Lumea tot ajungea pe la mare, pe la munte, pe la băi. Deschiderea graniţelor şi pătrunderea ofertelor din străinătate ar fi trebuit să îi trezească pe hotelierii noştri. Dacă erau capitalişti, desigur. Inerţia lor este însă mai degrabă specifică seniorilor feudali, înnobilaţi cu active imobiliare de falşi regi ai activelor de stat. Concepţia ar fi aceea că, până la urmă, consumatorii trebuie să vină şi să plătească, vrând-nevrând, tarife stabilite prin ignorarea deplină a mediului concurenţial.
Chiar dacă hotelierii dau vina pe absenţa infrastructurii, pe inexistenţa unui brand de ţară sau pe politicile fiscale, primul neajuns al turismului românesc vine chiar de la lipsa de competitivitate a companiilor care activează în sector.
Proprietarii nemerituoşi – şi de cele mai multe ori ilegitimi – ai activelor turismului fac prea puţin să se eficientizeze, să se adapteze cerinţelor consumatorilor, să vină cu preţuri competitive. Când nu aşteaptă pomana fondurilor europene (a se citi alocarea greşită a capitalului pentru proiectele unor antreprenori neiscusiţi), vânează accesul la programele de stat. Voucherele de la entităţile publice pentru pensionari şi tineri sunt ultima speranţă de a atrage clienţi acolo unde hotelierii eşuează în piaţă. „Capitaliştii“ români din sector îşi leagă nădejdea de astfel de programe fasciste, în care banii contribuabililor sunt puşi la dispoziţia unor persoane a căror destinaţie este îndreptată către actori privaţi. Chiar dacă acum astfel de programe sunt zugrăvite drept moderne, având conotaţii sociale, sau denumite pretenţios parteneriat public-privat, trebuie să îi lăsăm meritul invenţiei lui Benito Mussolini. Începând cu anul 1925, programul „Dopolavoro“ („După muncă“) pus la punct de regimul fascist din Italia a facilitat vacanţele a sute de mii de italieni pe banii statului, însă în puncte de destinaţie administrate de privaţi. Să fie oare fascismul ultima speranţă a turismului românesc?