Radu Graţian Gheţea: „Dacă ai primit ceva cu împrumut, trebuie să-l dai înapoi. Deci să nu-şi închipuie nimeni că poate scăpa de o datorie: fie face puşcărie, fie i se iau toate bunurile“.
Cum bancherilor le explodează creditele neperformante în portofolii, aceştia încep să se gândească la vremurile în care închisorile datornicilor îi primeau în spatele gratiilor pe faliţii care eşuau în economia de piaţă, sucombând sub povara împrumuturilor contractate. Nu e destul că debitorii au redus la maximum consumul ca să mai dea ceva băncii, că nu mai ştiu cât vor putea păstra casa sau că sunt cu psihicul la pământ. Mai trebuie să vină şi cineva din zona bancară să le arate perspectiva puşcăriei! Şi nu oricine! Chiar preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor, Radu Graţian Gheţea, care a declarat, săptămâna trecută, pentru PRO TV, că debitorii nu pot scăpa pur şi simplu de obligaţia care decurge din contractul de credit. „Dacă ai primit ceva cu împrumut, trebuie să-l dai înapoi. Deci să nu-şi închipuie nimeni că poate scăpa de o datorie: fie face puşcărie, fie i se iau toate bunurile“, a spus Gheţea.
Dacă putem fi de acord cu partea a doua, iar debitorii nesăbuiţi trebuie să suporte consecinţa de a pierde garanţia (nu însă „toate bunurile“!), perspectiva închisorii este de-a dreptul aiuritoare. Cu atât mai mult cu cât vine de la un reprezentant al sistemului bancar! Pentru că responsabilitatea băncilor comerciale în finanţarea bulei imobiliare, a împrumuturilor cu buletinul şi, în general, a băşicii creditului este infinit mai mare decât cea a debitorilor cu apa la gât.
Degeaba sunt ameninţaţi cu închisoarea clienţii, întrucât dacă aceştia nu mai plătesc este pentru că, în cea mai mare parte, nu mai pot. Iar bancherii ar fi trebuit să ştie acest lucru pentru că orice „boom“ este urmat de un crah, iar la spargerea balonului avuţia falsă rezultată din creditul excesiv se risipeşte, făcând imposibilă returnarea banilor.
Să fim înţeleşi! În capitalism, datoriile se plătesc! Cine împrumută bani trebuie să ştie că cineva a muncit din greu pentru a strânge respectivul capital. Tocmai de aceea, deopotrivă creditori şi debitori trebuie să fie responsabili la semnarea unor astfel de contracte. Şi poate că nu ar fi rău să aibă şi perspectiva unui popas la vreo închisoare a datornicilor. Atât clienţii, cât şi bancherii falimentari!
Actualul sistem al rezervelor fracţionare şi creaţia monetară a băncilor pun însă în cu totul altă lumină raporturile de responsabilitate dintre creditori şi debitori. Când o bancă poate crea bani din nimic doar pentru că i-a venit la poartă un om suficient de nebun să se îndatoreze peste posibilităţi, nu se mai pune problema la modul la care a ridicat-o domnul Gheţea. După cum nici puşcăria nu poate intra în discuţie! Pentru că atunci când a fost etapa beţiei creditării, riscurile au fost deliberat ascunse de bănci, iar reclamele la creditele bancare nu spuneau nimic despre faptul că, dacă nu plăteşti, vei ajunge în spatele gratiilor.
Oamenii atunci au contractat împrumuturi în baza unor asumări optimiste asupra veniturilor lor, într-o etapă de creştere economică accelerată artificial tocmai de stimulul monetar nesănătos al creditului bancar. Acum, descoperă că veniturile li s-au îngustat, iar ratele sunt împovărătoare. Şi, oricâtă bunăvoinţă ar avea debitorii, economia nu le oferă oportunitatea de a aduna resursele necesare rambursării împrumuturilor. Pentru că acestea nu există. Pentru că, de fapt, nu au existat niciodată. „Datoriile care nu pot fi plătite în cele din urmă nu vor fi plătite“, repetă ori de câte ori are ocazia Michael Hudson, profesor la University of Missouri şi fost executiv la banca Chase Manhattan. Oare domnul Gheţea nu cunoaşte acest lucru banal desprins din teoria ciclurilor economice şi a creditării? „Şi mă terorizează şi ăştia de la bancă şi mă mai stresează şi ăsta cu ameninţările lui“, îmi scrie pe messenger o fostă colegă înglodată în datorii, cu restanţe pe vreo trei luni şi cu cardul de credit utilizat la maximum.
Când ai trei linii de credit şi stai pe levierul periculos al unui împrumut ipotecar pe 30 de ani contractat pe o garsonieră în vârf de bulă speculativă în rezidenţial, cu siguranţă, responsabilitatea este mare. Dar chiar şi aşa este nespus mai redusă decât a băncilor creditoare. S-or fi repezit românii la beţia vieţii în leasing, dar să nu uităm cine a pus cârciuma în drum! Reclama agresivă la credite, reţelele teritoriale ale băncilor construite peste noapte şi întreţinerea unui optimism vecin cu nebunia legat de viitorul de prosperitate în UE cad în sarcina celor care au pus la cale frauda bancaro-imobiliară. Abia această creditare prădalnică ar fi trebuit pedepsită cu închisoarea!
Debitorii ameninţaţi acum cu puşcăria de domnul Gheţea au fost mai degrabă victima a ceea ce americanii denumesc „predatory lending“. Ei au fost împinşi în gura răpitorului bancar în anii de boom. Fără escaladarea preţurilor la imobiliare şi acordarea simultană a mai multor credite, împrumuturile bancare pentru persoanele fizice nu ar fi trebuit să depăşească în România unul sau două miliarde de euro. La doar patru milioane de salariaţi şi la nivelul veniturilor, poate că şi aceste sume ar fi fost exagerate. Băncile ar fi fost – desigur – mult mai mici (şi mai puţin influente), dar sistemul financiar ar fi fost sustenabil şi cu adevărat solid. Expansiunea iraţională a creditului a fost însă dirijată vinovat de bancherii care ştiau că atunci când balonul de săpun va crăpa vor fi ţinuţi în viaţă artificial de lichidităţile băncii centrale.
Chiar dacă acum BNR ajută nemeritat băncile care au distrus capitalul, pe atunci reprezentanţii instituţiei, în frunte cu Mugur Isărescu, aveau o abordare corectă – la nivel de discurs – în privinţa balonului creditării. Supărându-l, desigur, pe domnul Gheţea, care era de altă părere. „Au crescut veniturile şi pretenţiile legate de nivelul de trai. Nu trebuie să ne sperie că în România asistăm la creşterea cererii pentru locuinţe şi concomitent a preţurilor. Atâta timp cât în sectorul bancar nu se înregistrează restanţe la rambursare, nu ştiu de ce ne-am face probleme“, spunea şeful ARB în iunie 2006, fără a pomeni însă ceva de puşcăria pe care trebuie să o înfunde rău-platnicii.
În martie 2007, domnul Gheţea spunea că este loc suficient pentru o continuare a expansiunii creditului acordat populaţiei (probabil colega mea ar fi trebuit să mai ia vreo patru linii de credit), iar la sfârşitul lui mai 2008, în pragul crahului imobiliar şi la un an de la declanşarea crizei subprime din America, declara: „Există încă loc de dezvoltare pe retail, mai ales dacă privim şi la alte state europene mai dezvoltate. Noi, ca bănci, nu putem dori limitarea consumului, vrem să oferim cât mai multe produse clienţilor“. Şi, eventual, să îi trimiteţi la puşcărie?! Totuşi, noi spunem că mai utilă pentru sănătatea societăţii româneşti şi pentru stabilitatea sistemului financiar ar fi o închisoare a prădalnicilor.
