Noi economisim, ei iau dobânda

Economisim puţin pentru că nu prea avem din ce, iar atunci când avem cât de cât, ne repezim la raftul cu dulciuri al societăţii de consum. De aceea nici nu avem capital pentru investiţii în măsura în care ar avea nevoie economia naţională. Am continuat să ne bazăm pe banii străinilor, însă pe fond de criză financiară vom putea conta din ce în ce mai puţin pe ei. Am fost avertizaţi chiar săptămâna trecută la o dezbatere organizată la BNR. „Dependenţa de finanţarea externă devine tot mai problematică în lumea de astăzi“, a spus guvernatorul băncii centrale, Mugur Isărescu.
Bancherii prezenţi la eveniment au mers chiar cu un pas mai departe. Accentul se va muta tot mai mult pe pieţele locale şi pe economisirile naţionale, a afirmat Mişu Negriţoiu, directorul general al ING Bank România, adăugând că depozitele atrase de la clienţi reprezintă cea mai valoroasă sursă de lichiditate într-o lume în care finanţarea din pieţele interbancare devine din ce în ce mai nesigură. „Intrăm într-o nouă etapă, în care investiţiile vor depinde de economisirea internă“, a spus, la rândul său, Sergiu Oprescu, preşedintele executiv al Alpha Bank România.
La o primă vedere, am putea aşadar sta liniştiţi. Sistemul bancar înţelege importanţa economisirii şi va încuraja, în consecinţă, coagularea capitalului autohton atât de necesar pentru investiţii. Problema este însă că istoricul, mai recent şi mai îndepărtat, ne arată o discrepanţă mare între ceea ce se întâmplă în piaţă şi ceea ce rămâne – până la proba contrarie – doar la nivel declarativ.
În ultimul an, sistemul bancar românesc şi-a pedepsit deponenţii cu rate de dobândă real negative, câştigul nominal pe depozite neacoperind nici măcar inflaţia. În intervalul iulie 2010 – iunie 2011, rata anualizată de creştere a indicelui preţurilor de consum s-a situat la 7-8%, în timp ce băncile comerciale s-au prevalat de reperul fixat de BNR al dobânzii-cheie de 6,25%, pentru a ţine remunerarea depozitelor tot în această zonă.
Recompensa mică oferită de instituţiile de credit, şi aceea impozitată de stat cu 16%, s-a suprapus unui proces prin care sistemul bancar a pompat continuu inflaţie către economia reală. Cantitatea de bani s-a rupt de o realitate a unei economii în contracţie şi a continuat să crească, producând efecte negative pentru evoluţia preţurilor. Masa monetară în sens larg, M3, tocmai a atins în luna august un nou maxim istoric de 205,55 miliarde de lei, ceea ce ne avertizează că destrăbălarea inflaţionistă încă nu s-a terminat, deşi în septembrie rata anualizată de creştere a preţurilor de consum s-a redus la 3,45%, potrivit datelor publicate ieri de Institutul Naţional de Statistică.
În ultimii trei ani, de la vârful atins de economia românească, aceasta a cunoscut o contracţie de 10%, răstimp în care cantitatea de bani a crescut cu 25%, fără a reflecta ce se întâmpla în mediul de afaceri. Inflaţia, cu surse de netăgăduit ca fiind monetare, a fost modalitatea prin care sistemul bancar a obligat întreaga societate să suporte pierderile bulei creditării şi ale balonului imobiliar care ar fi trebuit să se fi regăsit exclusiv la debitori şi în portofoliile băncilor. Deponenţii, cei care au economisit, au fost făcuţi părtaşi la aceste pierderi, iar guvernatorul Isărescu chiar a afirmat că este normal ca aceştia să suporte o parte din corecţia necesară la nivelul societăţii româneşti. Mâna lungă a băncilor ne umblă aşadar prin buzunare, pe de o parte creând inflaţie, şi pe de alta „răsplătind“ depozitele cu dobânzi sub rata de creştere a preţurilor bunurilor de consum. Este o descurajare a economisirii care vine în totală contradicţie cu ceea ce au afirmat reprezentanţii sistemului bancar la conferinţa găzduită săptămâna trecută de BNR.
Ceea ce s-a întâmplat timp de un an a fost o taxare ilegală a deponenţilor de către sistemul bancar şi în folosul sistemului bancar. E o reţetă aplicată nu numai aici, ci şi aiurea în lume. David Stockman, fost oficial în Administraţia Reagan, a afirmat recent că marile bănci din SUA au fost salvate pe spatele celor care economisesc. El a calculat că la depozite totale de 7 trilioane USD deponenţii pierd anual 300-400 de miliarde USD prin suprimarea ratelor de dobândă. „Este acelaşi lucru cu a introduce o taxă publică în valoare de 300-400 de miliarde USD şi a o redistribui apoi către bănci“, a spus Stockman, adăugând că o asemenea taxă nu ar strânge nici măcar un vot dacă ar fi propusă aprobării publice. Această reţetă a fost aplicată şi în România, iar dacă cei de la BNR se laudă că în România nu a picat nici o bancă, ei bine, trebuie să ştiţi că plătim cu toţii din greu pentru asta.
Într-o ţară în care aproape toată populaţia activă este înhămată la credite, este greu să explici de ce este bine să avem rate de dobândă stimulative pentru economisire. Realitatea însă rămâne cea a unei ţări sărace în capital, cu disponibilităţi puţine pentru investiţiile necesare dezvoltării. Nu putem însă pune piatră pe piatră atâta timp cât remuneraţia depozitelor este scăzută sau negativă, iar sistemul bancar se premiază în dauna mediului de afaceri injectând inflaţie în economia reală.
Tentaţia este mare şi nu ne va mira să auzim tot mai des voci care să ceară coborârea dobânzilor, abia ce rata inflaţiei a revenit – să vedem cât de sustenabil – în coridorul ţintit de BNR. O astfel de abordare nu ţine însă seama de faptul că depozitele nu trebuie doar să acopere inflaţia, dar trebuie să fie remunerative în termeni reali. Acestea trebuie să răsplătească efortul deponenţilor de a economisi şi preferinţa de a-şi amâna consumul. De asemenea, dobânzile trebuie să includă şi o primă de risc pe care băncile trebuie să o plătească celor care constituie depozite. Or, riscul de a fi deponent într-o bancă a sistemului bancar românesc este unul foarte ridicat, având în vedere volumul creditelor restante de 20 de miliarde de lei, calitatea debitorilor, valoarea îndoielnică a garanţiilor şi expunerea pe imobiliare.
Ajutate de BNR, băncile vor fi bucuroase să nu plătească această primă de risc, aşa cum au încercat să se sustragă pe cât posibil şi de la nota de plată a crizei cu care tot ele ne-au pricopsit inflamând un balon nesustenabil al creditării. Relansarea nu se va putea face însă prin trucuri monetare, ci prin imobilizarea de resurse reale în vederea investiţiilor. Politica monetară ar trebui să răspundă acestei necesităţi şi nu să se concentreze pe salvarea unor bănci care au risipit banii în ciclul precedent.