Unde să fie deportaţi?

Cred, de ani buni, că tânăra generaţie care vine din urmă, cu putere, va (re)aşeza România în normalul său. Foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, pentru ei înşişi şi pentru cei ce vor veni. Alţii, dimpotrivă, optează pentru haos. Pentru dezbinare. Toate pe fundalul crizelor de lungă durată – atât cele recunoscute oficial, cât şi cele ţinute la secret – şi sub îndemnul unei părţi a clasei politice, acela de a găsi drumul pentru continuarea reformelor – în sănătate, în educaţie, în justiţie, în agricultură; adică „în modernizarea ţării“. Deşi nu-mi amintesc să fi auzit, cândva, că s-ar opune vreun român modernizării României. Cert este că au mai fost vociferări, proteste, în anul care a trecut, faţă de anumite decizii ale… Puterii sau ale administraţiei locale, cum ar fi „demolarea celor patru statui de la Universitate“ pentru a se materializa un proiect public-privat: „parcajul subteran“ din zonă… Şi multe altele, pe care nu le mai amintim, fiindcă se ştiu. Românii nu sunt deloc străini de ceea ce se întâmplă în ţara lor. Indiferent că sunt oameni în toată firea, maturi sau copii.
Mai cred, de ani buni, că salvarea României de la dezastrul în care a fost adusă, din ‘90 încoace, ar fi posibilă prin înfiinţarea unui „Sfat al înţelepţilor“. Avem istorici, cercetători, academicieni etc., persoane cu multă experienţă şi înţelepciune, pe al căror cuvânt am putea conta. „Modernizarea“ unei ţări nu se poate face fără înţelepciune, fermitate, bunătate, cu toate că „sunt realităţi mai puternice decât omul“, spunea unul din înţelepţii neamului nostru. M-am convins, însă, că până şi copiii (a se înţelege: unii copii) ar avea ceva de spus, evident, constructiv, în ceea ce priveşte salvarea ţării. Maturii cu ştiinţa şi înţelepciunea lor, copiii cu plinătatea sufletului lor curat. Deunăzi, vecina mea, Ilinca, un copil care nu a împlinit încă zece ani, m-a ajutat să înţeleg că normalitatea care ne lipseşte, în ţară, ar fi puntea spre modernizare. În viziunea ei, normalitatea ar însemna să iubeşti şi oamenii, şi animalele, deopotrivă; numai cei care sunt în stare să arate afecţiune şi animalelor se pot considera salvaţi. Iar aceştia, la rândul lor, mai pot salva ceea ce a mai rămas de salvat pe meleagurile noastre. Ilinca, în sinceritatea şi frumuseţea candorii ei, mi-a sugerat să scriu despre câinii vagabonzi. La întrebarea mea, „de ce ar trebui să abordez subiectul?“ (cu toate că am scris pe această temă), mi-a răspuns prompt şi simplu: „Fiindcă sunt foarte importanţi… Fiindcă nu trebuie să moară de foame şi de frig, pe străzi. Iar lucrurile trebuie rezolvate…“. „Din vina cui crezi că ajung câinii la mila străzii?“, am insistat eu să aflu părerea ei. „Din vina oamenilor care se descotorosesc de câini, atunci când nu le mai convine prezenţa lor, când animalele au îmbătrânit. Uite, mie mi se pare că eutanasierea câinilor vagabonzi este cel mai cumplit lucru“, a continuat, fără să o descos. „E ca şi cum un copil ar fi fost abandonat de părinţii lui – ceea ce e un lucru foarte dureros. Iar, imediat, şi conducerea şcolii unde învaţă ar hotărî, la rândul ei, să îl abandoneze…“.
Recunosc, m-au impresionat plăcut logica unei copile, puritatea gândului şi concluzia ei înţeleaptă: fără iubire, nimic nu merge mai departe. Iubire, preţuire, toleranţă; să dai fiecăruia ce i se cuvine. M-au incitat preocuparea şi îngrijorarea Ilincăi, care a aflat şi ştie bine ce înseamnă „eutanasiere“. Am intrat, de curiozitate, pe câteva site-uri şi blog-uri în care se punea problema eutanasierii câinilor vagabonzi. Şi nu am fost deloc surprinsă când am recitit articolele, dar şi comentariile cititorilor pe subiectul cu pricina: „suntem ţara care deţine tristul record al celui mai grav fenomen de animale ale străzii din întreaga Uniune Europeană…“; „câinii trebuie să stea la curte…, altfel vom deveni pacienţi, pe viaţă, într-o ţară unde medicii sunt pe cale de dispariţie“; „trebuie ucişi sau deportaţi, ca şi cei ce ne amăgesc cu promisiuni“ etc., etc.  
Evident, câinii nu trebuie să stea pe stradă. Dar de ce s-a ajuns la o asemenea situaţie care nu mai poate fi controlată?! Fiindcă niciuna dintre problemele României nu a fost şi nu este rezolvată, la timp, de către aleşii noştri… Fiindcă nu avem  încă un „Sfat al înţelepţilor“ şi un „Sfat al candorilor“…
Singura soluţie ar fi să ne refacem ţara aşa cum ne taie capul, pe fiecare în parte. Dar cui i-ar folosi?!