Războiul din justiţie pe înţelesul tuturor

România riscă să intre într-o spirală a nebuniei bugetare, după decizia judecătorilor de la Tribunalul Vâlcea, pronunţată pe 14 octombrie 2010, care a declarat ilegală diminuarea salarială cu 25%. Dacă şi restul celor câtorva sute de procese în curs se vor soluţiona favorabil – multe instanţe din ţară au pronunţat deja decizii similare celei din Vâlcea – atunci guvernul a încurcat-o. De acum, e o chestiune de timp până când vom vedea sentinţe definitive şi executorii. Tradusă în cifre, restituirea celor 25% echivalează cu o catastrofă economică. Acum şase luni, finanţele au raportat economii de aproximativ 1,2 miliarde de euro din tăiere. Ce opţiuni are guvernul Boc dacă va trebui, în următoarele luni, să restituie aceşti bani?
Fie începe să plătească, iar în final factura se ridică la sute de milioane de euro, fie ignoră deciziile instanţelor, riscând astfel noi condamnări la CEDO şi amplificarea imaginii de stat nefuncţional, bananier. Evident, bani nu sunt, de vreme ce guvernul Boc continuă să apeleze la împrumuturi externe pentru a finanţa deficitul. Ultimul împrumut raportat joi se ridică la un miliard de euro.
Ca să prevină dezastrul, Ministerul Justiţiei a ales, disperat, cea mai proastă cale. A declanşat o acţiune în forţă împotriva magistraţilor, menită să prevină noi sentinţe favorabile bugetarilor. Secretarul de stat Lidia Barac a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii, la sfârşitul săptămânii trecute, să declanşeze o cercetare disciplinară împotriva judecătorilor vâlceni.
În adresa către CSM, secretarul de stat arată că „Ministerul Justiţiei se declară îngrijorat de comportamentul profesional al instanţelor de judecată care nesocotesc deciziile Curţii Constituţionale, erijându-şi atribuţii care aparţin legislativului, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat“.
Asociaţiile de magistraţi au reacţionat în bloc, cerând pe bună dreptate demiterea secretarului de stat. Intervenţia sa la CSM, oricât încearcă s-o dreagă ministerul, rămâne un act grav, o presiune exercitată de executiv asupra puterii judecătoreşti de natură să-i afecteze independenţa şi credibilitatea.
În contextul monitorizării de către Bruxelles prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, era ultimul lucru de care avea nevoie justiţia din România. De la guvernul Năstase încoace, nici un alt guvern n-a îndrăznit să intervină în treburile justiţiei. Există, totuşi, diferenţe majore între intervenţiile de atunci şi cea de acum.
Pe vremea guvernării Năstase, ministrul avea în mână biciul şi zăhărelul: inspecţia judiciară era în subordinea sa. Abuzul era la ordinea zilei. După 2005, ministrul justiţiei a devenit un simplu gestionar de bugete, fără putere asupra carierei magistraţilor. Inspecţia judiciară s-a mutat la CSM. Altfel spus, ministerul nu poate decât să ceară o inspecţie, ceea ce nu prea are precedent. Poate să pară la prima vedere un gest benign.
Doar aparent inofensiv, gestul rămâne grav. Chiar dacă nu mai poate interveni direct în justiţie, faptul că un secretar de stat pune în discuţie, apelând la pârghii instituţionale, corectitudinea unei hotărâri judecătoreşti, încalcă principiul independenţei judecătorilor, le subminează autoritatea şi credibilitatea. Este un act intolerabil într-un stat de drept. Nu e suficientă condamnarea fermă şi fără echivoc a gestului. Orice atac la fundamentele democraţiei se sancţionează cu demisie sau demitere. Dacă ministrul Predoiu îşi va susţine mai departe secretarul de stat, va legitima un abuz.
Însă, există şi cealaltă faţă a problemei, pe care televiziunile şi opoziţia n-au mai pus-o în discuţie. Este cel puţin la fel de importantă. Deciziile pronunţate de magistraţi sunt, ele însele, chestionabile din mai multe puncte de vedere. În primul rând, judecătorii care declară ilegale tăierile de 25% se află într-un evident conflict de interese. Apoi, forţează, din rea-credinţă sau necunoaştere, interpretarea unor sentinţe pronuntaţe de CEDO.
Cheia de boltă a argumentaţiei judecătorilor vâlceni se sprijină pe două decizii pronunţate de Curtea de la Strasbourg. În mod corect, judecătorii susţin că salariul este asimilat, potrivit Convenţiei, cu un bun, cu dreptul de proprietate. În mod incorect, judecătorii români susţin că acest drept este unul absolut şi că el nu mai poate fi restrâns, şi confundă dreptul la salariu cu dreptul la un anumit cuantum. Ceea ce nu ştiu sau nu vor să ştie judecătorii români este că în alte decizii (Eskelinen vs. Finlanda), CEDO a explicat limpede că dreptul la salariu nu înseamnă şi dreptul la cuantum. Dezbaterea este, fireşte, infinit mai nuanţată şi complexă. Specialiştii pot scrie tratate întregi, dar în esenţă jurisprudenţa CEDO spune cu totul altceva decât au înţeles judecătorii români atunci când o invocă superficial în sentinţele lor, calificând în consecinţă drept ilegală acţiunea guvernului de a reduce salariile bugetarilor cu 25%.
Altfel spus, judecătorii vâlceni şi alţii încalcă deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în iunie 2009 şi interpretează forţat deciziile CEDO. Judecătorii din România au devenit stat în stat, reinventează dreptul şi sacrifică interesul gene-ral pentru a-şi satisface un interes personal meschin: mai mulţi bani, cât mai mulţi bani. Este singura lor obsesie, din 2005 încoace, de când s-a ridicat talpa politică de pe gâtul lor. Nu le pasă lor de criza economică, de faptul că România se apropie de prăpastie şi că falimentul de ţară face victimă după victimă prin toată Europa. Iresponsabilitatea lor merge, totuşi, prea departe.
Apoi, asociaţiile de magistraţi nu se deosebesc cu nimic de guvern. Şi Mona Pivnicerul, şi alţi judecători din asociaţiile profesionale care spumegă la TV exercită presiuni asupra propriilor colegi exact la fel ca secretarul de stat Lidia Barac, dar în sens invers, proclamând corectitudinea sentinţelor pronunţate la Vâlcea. Şi unii, şi ceilalţi reprezintă autoritatea statului, în război cu ea însăşi.
Recuperarea abuzivă a unor sume colosale pentru un buget vlăguit a devenit sport naţional în ultimii ani. Judecătorii şi-au dat singuri sporuri, ani la rând, ceea ce a deschis primele fronturi de luptă cu guvernul Boc şi Traian Băsescu.
Sumele care au grevat atunci bugetul erau mari, dar încă mai erau bani, iar Ministerul Justiţiei s-a comportat ezitant: ba le-a plătit, ba le-a refuzat plata. Magistraţii au pierdut anul trecut la Curtea Constituţională, dar gustul banilor câştigaţi uşor le-a sucit minţile şi n-au mai ţinut cont de lege, cu atât mai puţin de interesul general sau de faptul că, în inconştienţa lor, ameninţă securitatea economică a României.
Lipsa de autoritate şi de putere reală a ministerului în sancţionarea magistraţilor i-a încurajat pe judecători să întindă coarda. Aşa s-a ajuns în situaţia-limită de astăzi, când magistraţii comit abuzuri în numele unor drepturi iluzorii garantate de CEDO iar guvernul, prin Ministerul Justiţiei, se prinde în hora abuzurilor imaginându-şi, în mod eronat, că aşa poate stopa nebunia.
Ministrul Predoiu are de gestionat poate cea mai delicată situaţie din mandatul său. Cariera sa la Ministerul Justiţiei şi credibilitatea sa la Bruxelles depind de răspunsurile instituţionale pe care le va identifica pentru a pune capăt războiului dintre magistraţi şi guvern şi pentru a opri spirala abuzurilor comise de o parte şi de alta, care periclitează statul de drept din România.