Pete în Soare

„Sunt perfect, doamnă“,  a hăhăit Traian Băsescu prin 2005 când, după primul an de mandat, era întrebat ce are să-şi reproşeze. Autoironia, spontaneitatea şi un oarecare cinism l-au salvat, între altele, de boala care ucide politicieni: contemplaţia intensă a sinelui. În politică, în general, în mod special într-o ţară ca România, traumatizată de cultul personalităţii, totul este pierdut când cineva atinge perfecţiunea. Pentru că exact acesta este momentul în care, în mod inexplicabil, nefericiţii atinşi de sublimitate o iau razna. Avem deja cazuri clinice extreme. Narcisist incurabil, Emil Constantinescu există astăzi având un singur ţel în viaţă: acela de a se admira, răstimp, cu morgă, în oglinda televizorului.
Elena Udrea s-a desăvârşit duminică, odată cu întronizarea ei la şefia PDL Bucureşti. Până şi adversarii săi admit că are ceva calităţi de om politic, discurs şi ambiţie, că nu-i lipsesc o anume inteligenţă şi abilitate. Ar fi profund nedrept ca întreaga ei carieră să fie redusă la Traian Băsescu sau la lumea intereselor obscure din afaceri, la personajele dubioase din jurul soţului său, Dorin Cocoş, la poşete Vuitton şi alte mofturi. Deci, câteva aprecieri în ziua alegerii sale în fruntea PDL şi-ar fi găsit, poate, locul. În schimb, elogiile exagerate închinate duminică i-au făcut mai mult rău decât bine.
Una peste alta, Elena Udrea nu poate deveni peste noapte un model autentic de succes, nici exemplu de competenţă. Cariera sa înseamnă un exces continuu: prea mult, prea repede, prea artificial.
Corul linguşitorilor de partid a cântat atât de fals şi de strident duminică, la alegerea sa în fruntea organizaţiei Bucureşti, încât minciuna s-a văzut şi mai limpede. S-a văzut cum o mie de oameni au participat în silă la mascarada unor alegeri cu candidat unic, fără charismă şi viziune, cum au asistat în silă la o competiţie absolut greţoasă de ode scremute: unii au venit să ia lumina de la Bucureşti, alţii au văzut în Udrea Soarele partidului, Kill Bill, motorul unei generaţii, femeia fatală, frumoasă şi deşteaptă. În fine, cu cât ştacheta flatărilor se ridica mai sus, cu atât creştea anvergura prostiilor debitate. Ai fi spus că toţi s-au transformat, de fapt, în inamicii Elenei Udrea şi că o ridică, cât mai sus, în slăvi, ca să pice de la înălţime şi să-şi rupă gâtul la sigur.
Transfigurată de plăcerea panegiricelor şi tămâierilor grosolane, Udrea părea să-şi fi pierdut complet simţul ridicolului. Nu pare să fi auzit şi înţeles nici apelul la luciditate lansat de Preda, o invitaţie străvezie de a coborî cu picioarele pe pământ, nici ameninţările lui Blaga. N-a simţit, pesemne, răceala sălii, aproape indiferentă la prosternările celorlalţi în faţa sa. N-a căzut pe gânduri nici când oamenii l-au aplaudat vârtos doar pe Blaga, principalul său adversar din partid. N-a remarcat, probabil, nici penibilul situaţiei de a fi prezentatoarea propriei înscăunări.
Flatarea bombastică şi lauda excesivă, abuzul de superlative au avut, în final, efectul advers. Au inventat un lider care nu există în realitate şi au anulat orice discuţie echilibrată despre noul lider de la PSD Bucureşti, cu bunele şi cu relele sale. Provocate de delirul grandilocvenţei liderilor PDL, televiziunile au căutat pete în Soare.
Veţi spune: pe Udrea au ridicat-o alţii în slăvi, nu s-a lăudat singură. Când toţi oamenii din jurul tău se mint şi te mint fără măsură, ceva e în neregulă în primul rând cu tine. Oprea, Olteanu, Boureanu, Turcan, Anastase şi Baconschi i-au spus Elenei Udrea exact ce voia să audă, i-au gâdilat orgoliul şi i-au hrănit vanitatea din belşug. Au umplut un gol cu vorbe, în lipsa unor fapte care s-o recomande.
Cazul Udrea se adaugă altora, unele mai grave, altele în fază incipientă. Avem Sori mai mici, care luminează seară de seară în studiourile TV, perfecţii de platou, a căror unică fisură este că au pierdut alegerile. Vorbind ore în şir la televizor, aprobaţi cu entuziasm de moderatori căzuţi în admiraţie, care le reproşează cel mult că nu ajung mai repede şefi de stat sau premieri, perfecţii de talk-show s-au obişnuit să se asculte. Şi, cu cât se ascultă mai mult, se conving singuri că fac parte din categoria vizionarilor prea mari pentru un popor atât de mic. Este specia celui „bucuros că este contemporan cu sine însuşi“, identificată de Andrei Pleşu în persoana lui Crin Antonescu.
Vin apoi la rând egolatrii profesionişti, politicieni pentru care fiecare gest, cât de mic, trebuie convertit rapid în voturi şi procente, altfel nu merită osteneala. Fac, cum se spune, totul pentru imagine. Pe vremea când era premier, Adrian Năstase a transformat presa într-un uriaş aparat de propagandă la dispoziţia sa. Nu degeaba i se mai spunea Însuşi sau Împăratul.
Ar mai fi, desigur, o gamă vastă şi variată de nebuni, paranoici, falşi profeţi, genii pustii, impostori sau pur şi simplu proşti care radiază, tot ca Soarele, în centrul universului lor cât o boabă de muştar.