Arestarea preventivă a lui Sorin Ovidiu Vântu a dat tonul unei noi reprezentaţii – televizate, de bună seamă – a corului obişnuit al criticilor actului de justiţie din România. Cu ariile cele mai cunoscute, despre „justiţie la televizor“, „proces politic“, „stat poliţienesc“ şi aşa mai departe. Ceea ce ar trebui să înţelegem de aici, noi, spectatorii, este că personajele acestui „spectacol ieftin“ sunt croite – de marele păpuşar – după chipul şi asemănarea celebrului Ghiţă Pristanda. „Curat violare de domiciliu, dar umflaţi-l“, ar fi aşadar principiul director al actului de justiţie dacă mergem pe această logică.
Trebuie recunoscut că, până la un punct, aceste argumente critice se susţin. De ani buni încoace, asistăm la arestări spectaculoase cu ocazia cărora oamenii legii apelează la toată recuzita din dotare: îmi amintesc, de pildă, de Gigi Becali în halat şi în papuci de casă, vizitat de mascaţi, sau de cătuşele cu care au fost legaţi Căşuneanu şi Costiniu pentru a sublinia complicitatea lor vinovată. Pe urmă, oricât ne-ar place să vedem escroci de teapa lui Vântu în spatele gratiilor – măcar pentru o perioadă scurtă de timp – trebuie să admitem că motivele care stau la baza arestărilor preventive şi a eliberărilor din arest sunt adesea neclare. Dacă în cazul amintit motivarea pare bine fundamentată (sunt curios să o văd, în schimb, pe cea a eliberării), îl putem lua ca exemplu pe cel al asistentei de la Maternitatea Giuleşti. Citim în motivarea arestării ei despre „sentimentul puternic de insecuritate provocat în rândul opiniei publice“ şi despre faptul că asistenta „a avut o atitudine parţial nesinceră“! Impresia este că arestarea preventivă, în loc să „prevină“ o recidivă sau o sustragere de la anchetă, aşa cum ar fi firesc, este mai degrabă o decizie luată în mod arbitrar de judecători, sub presiunea opiniei publice. Nu e de mirare deci că unii vorbesc de comandă politică în acest context: dacă atitudinea parţial nesinceră te poate trimite la zdup, ce ar trebui să se întâmple în cazul distrugerii unor probe incriminatoare, de care a fost acuzată ex-ministra Monica Ridzi?
Odată epuizat subiectul arestării preventive, corul criticilor justiţiei începe însă să cânte fals. Bunăoară, sunt criticaţi procurorii pentru că încă n-au existat condamnări definitive în cazurile numite „de mare corupţie“. Politicieni cu pregătire juridică precum Victor Ponta sau Norica Nicolai încearcă să acrediteze ideea că aceste dosare făcute „la comandă“ de procurorii-Pristanda nu pot conduce la condamnări. Mai puţin cunoscut e faptul că Pristanda, numele celebrului personaj menţionat aici, vine de la un dans tradiţional românesc în care se bate pasul pe loc. Problema principală a justiţiei române nu este nicidecum excesul de zel al procurorilor, ci faptul că şi-a făcut o tradiţie din a bate pasul pe loc. Pentru a vă convinge, este suficient ca, în loc să pierdeţi vremea cu argumentele sofisticate ale avocaţilor invitaţi la televiziuni, care explică de ce arestarea preventivă a lui X sau interceptarea convorbirilor lui Y sunt ilegale, să aruncaţi o privire pe site-ul hotnews, la secţiunea „Dosare anticorupţie“: http://anticoruptie.hotnews.ro/dosare_anticoruptie. Veţi găsi un inventar al principalelor dosare trimise în judecată şi rămase blocate acolo timp de ani întregi. Principala preocupare a acuzaţilor nu pare să fie apărarea proprie, ci amânarea procesului. Avocaţi absenţi, bolnavi sau care n-au avut timp să studieze dosarul, diverse alte vicii de procedură şi, la loc de frunte, celebra excepţie de neconstituţionalitate, orice motiv e bun pentru a cere noi şi noi amânări. „Loteria“ lui Copos şi „Bunurile chinezeşti“ ale lui Adrian Năstase stau astfel blocate de patru ani! Oricât de complicate ar fi speţele respective, limita rezonabilului este net depăşită. Şi ce să mai spunem de dosarul Remeş-Mureşan, banala mită cu cârnaţi, care aşteaptă o soluţie de mai bine de doi ani? O critică onestă a sistemului judiciar ar trebui să înceapă cu acest aspect, dar ea nu-şi găseşte, din păcate, locul în dezbaterile televizate. Într-un târziu, actuala putere a luat unele măsuri pentru accelerarea proceselor prin actul numit, cu o bună doză de umor involuntar, „al micii reforme“. Rămâne să vedem efectul acestora.
Revenind la capitolul „justiţie la televizor“, cei care folosesc această sintagmă pentru a critica aspectul public al justiţiei nu au dreptate. Atât în cazul Vântu-FNI, cât şi în altele de acest fel, cetăţenii aşteaptă să afle adevărul. Stabilirea şi explicarea (ne)vinovaţiei unui acuzat este de interes public. Doar că toate acestea trebuie să se întâmple în timpul procesului, iar procesele sunt dominate de discuţii procedurale şi amânări. Aşa se face că momentul maxim de expunere publică s-a deplasat spre arestarea preventivă: în jurul celor 29 de zile de arest se dă marea bătălie între acuzare şi apărare. Situaţia este în mod evident anormală, dar unii spun că e mai bine decât nimic de vreme ce este unica ocazie cu care se dau publicităţii unele detalii despre caz. În schimb, în lipsa finalizării proceselor, publicul percepe arestarea preventivă ca pe o condamnare, şi eliberarea din arest ca pe o achitare. Iar politicienii aleşi pentru a corecta prin lege situaţiile anormale preferă să participe la interminabilele dezbateri procedurale care produc „spectacolul ieftin“ criticat chiar de ei. În acest timp, din arestare în eliberare şi din amânare în uitare, justiţia română avansează în ritm de Pristanda, conform tradiţiei.
de Mihai Damian Hotnews.ro
