Ce simţ patriotic, moşule??

Arhivele personale au devenit electronice. De curând am încercat să-mi organizez fişierele în calculatorul personal (ca maşină el s-a mai schimbat, dar ca structură internă este acelaşi de vreo 15 ani) şi m-am declarat învins de volumul de muncă necesar.
Simplul fapt că găsesc tot felul de fişiere cu lucruri pe care le uitasem complet mă face să stau ore întregi în faţa calculatorului.
Un fişier interesant este cel care se referă la programul de acţiuni ale cancelariei primului-ministru în perioada 2005-2008. Poate că unii îşi amintesc că la un moment dat credeam că Adrian Năstase va deveni preşedintele României şi aveam deja cererea din partea lui Mircea Geoană (care ar fi urmat să devină prim-ministru) de a rămâne ministru cancelar pentru încă un mandat. S-a redactat un program de acţiune pe patru ani (care a fost gata pe 15 decembrie 2004, când ştiam sigur că nu voi mai continua să lucrez la Cancelarie, dar totdeauna mi-a plăcut să închid complet o lucrare, chiar dacă nu mai era cazul). Documentul electronic l-am predat noului cancelar numit de primul-ministru Tăriceanu în ianuarie 2005.
Acest To-Do-List includea 194 de acţiuni. Este o lectură fascinantă. Despre un singur capitol încerc să povestesc astăzi.
Unul dintre capitole se referea la politicile economice ale perioadei 2005-2008. În 2004, credeam că PIB-ul României va ajunge în 2008 la 80 de miliarde de euro (a ajuns la 140 de miliarde), că rata de schimb va fi în 2008 5,1 lei pe euro (a fost 3,3), că bugetul României va fi în jur de 27 de miliarde de euro (a ajuns la peste 50 de miliarde, aproape dublu). Diferenţele de mai sus arată ce greşit evaluam impactul încheierii negocierilor cu NATO şi Comisia Europeană pentru aderarea României şi ce viziune pesimistă aveam despre evoluţia economică a României.
Totuşi, analiza evoluţiei posibile în perioada 2004-2008 conţine un aspect uluitor, de care uitasem complet. În toamna lui 2004 ne aşteptam la o criză economică de proporţii în lume şi în special în Uniunea Europeană în două domenii: criza petrolului şi criza creditului. În toamna lui 2004 vedeam venind o criză a petrolului din cauză că nu eram deloc optimişti cu privire la succesul acţiunii americane în Irak. Consideram că americanii vor da greş nu cu operaţiunile militare, ci cu reconstrucţia de după război, ceea ce ar fi urmat să destabilizeze întregul Orient Mijlociu. Nu mai ştiu cine a redactat această parte – probabil echipe de la planificarea strategică a apărării –, dar este evident că din premise corecte s-a extras o concluzie greşită. Reconstrucţia Irakului nu merge bine, petrolul a ajuns la 140 de dolari barilul în 2008 (exact acest preţ era menţionat în program!), dar nu a venit o criză a petrolului, ci o criză a creditului speculativ.
În ceea ce priveşte criza creditului, deşi sună bine, noi, de fapt, ne aşteptam la o criză a creditului suveran, adică la criza datoriilor statelor dezvoltate. Spre deosebire de anii 1970-1980, când lumea a fost confruntată cu o criză a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare, acum ne aşteptam la o criză a datoriilor statelor dezvoltate. Datoriile publice ale ţărilor europene erau în medie de 300-400% din PIB ale SUA – de 400% din PIB ale Japoniei – de peste 300% din PIB. S-a întâmplat însă că aceste datorii, deşi ameninţătoare, nu au produs nici o criză (cu excepţii marginale, Grecia, Irlanda, Ungaria), ci criza a venit din sectorul speculaţiilor financiare, care s-a transferat în sectorul bancar şi a ajuns destul de lent şi în economie.
Diagnoza din 2004 a fost prin urmare greşită. Uluitor este însă că acţiunile prevăzute pentru a ne pregăti în faţa unor astfel de ameninţări au fost foarte logice, raţionale şi ne-ar fi scutit de multă suferinţă şi umilinţă dacă ar fi fost puse în aplicare.
Pentru a proteja populaţia, armata şi statul împotriva crizei petrolului, se propunea majorarea rezervei fizice strategice la două-trei milioane de tone ţiţei, majorarea rezervei strategice de gaze naturale de vreo trei ori şi investiţii destul de importante în energie nonpetrolieră: nucleară, solară, eoliană, hidro. Majorarea rezervelor strategice ar fi creat peste 20 de mii de noi locuri de muncă (trebuie să faci rezervoare şi conducte şi să le menţii în stare de funcţionare) şi ar fi asigurat un stoc-tampon suficient. Nu vreau să mă gândesc ce bine ar fi fost să se fi făcut acest stoc: luam ţiţeiul cu 40 de dolari pe baril în 2005 şi îl vindeam cu 150 de dolari pe baril în 2008…
Pericolul crizei creditului era preîntâmpinat prin crea-rea rezervei financiare a guvernului. Vreau să vă amintesc că în România guvernul are un buget pe un singur an. Dacă nu cheltuieşte ceva până la 31 decembrie, la 1 ianuarie anul următor toate conturile se deschid pe zero. Cu alte cuvinte, parlamentul îi ia toţi banii guvernului la 31 decembrie şi îi dă bani noi la 1 ianuarie.
Acţiunile prevăzute să ne protejeze împotriva unei eventuale crize a creditului de stat erau destul de simple: menţinerea unui deficit bugetar în jur de zero, (a ajuns la minus 8% în 2008 şi creşte), deci cheltuieli mici ale statului, deci pensii şi salarii publice destul de mici, crearea unei rezerve de circa 0,35% din PIB în fiecare an, în aşa fel încât în anul 2008 să ajungem la vreo 2% din PIB-ul pe care noi îl presupuneam la 80 de miliarde de euro. Acest Fond Strategic de Intervenţie urma să fie gestionat împreună cu BNR, parlamentul şi preşedinţia, controlat de Curtea de Conturi şi supravegheat de FMI şi BCE. Nu era un fond de consum, ci un fond de acumulare. Urma ca acest Fond să cumpere depo-zite bancare, aur, argint, valute, acţiuni la companii româneşti, orice valori care puteau proteja guvernul României împotriva oricărei întâmplări neplăcute. Cu alte cuvinte, posibilitatea unei încetări de plăţi era treptat eliminată, ratingul României se îmbunătăţea, datoriile curente aveau dobândă mai mică, iar investiţiile publice puteau creşte.
Ştiţi ce s-a întâmplat: nu numai că nu s-a creat nici un fond guvernamental, dar în anii 2005-2009 s-a cheltuit cu mult peste veniturile bugetului. Datoria publică a crescut de patru ori (şi va mai creşte), au început programe de reduceri de cheltuieli, care ne trimit şi mai adânc în recesiune, în vreme ce alţii deja au trecut pe creştere economică. Oamenii sunt speriaţi, productivitatea muncii în serviciile publice scade, fluxul de investiţii străine este la o treime din ce a fost în 2007.
Mi-a făcut rău, pur şi simplu, lectura acestui document. Sute de pagini, cu multe erori de modelare şi chiar de logică, dar care erau în mod evident conduse de un spirit raţional şi, aş îndrăzni să spun, patriotic.
Ştiu ce vor scrie mulţi pe forumuri şi ce telefoane voi primi. România e în cofă, clasa politică e demnă de dispreţ, lumea emigrează, ce simţ patriotic, moşule?? Vreai să spui că ar fi fost mai bine cu Bombonel şi Prostănacul??
Nu. Vreau să spun că ar fost mai bine dacă ne-am fi întins cât ne era plapuma. Destul de mică, de altfel…