Un brand oltenesc… 3D: dulcele de Dăbuleni!

Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe      atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti – „oamenii“ potriviţi la locul potrivit – într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare – ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul – câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul“ când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop?“, întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da“. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări „dopul“. E bună, tată!, venea rapid rezultatul analizei ad-hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două, dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză! E dulce, tată, mai dulce ca zahărul!…
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă – „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate… minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului… Toate sunt… de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa – ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură…  
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare – vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De… chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică  s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni…
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii.