Regenerarea capitalismului şi demnitatea umană – o relaţie imposibilă?

Se discută cu patimă despre criza din România. Politicienii se acuză reciproc, fiecare propune soluţii mai mult sau mai puţin dureroase de a rezolva criza, dar întotdeauna „garantate“ a fi de succes. Cetăţenii participă la această ceartă, susţinându-şi idolii sau interesele de context. Privim la focul din curtea noastră şi uităm că întreaga lume este incendiată. Focul care ne mistuie este unul atotcuprinzător. Flăcările lui devorează umanitatea de mai multe sute de ani. Dacă evadăm din acest cerc al neputinţei noastre şi ridicăm privirea spre cer, ne vom întreba: acest foc, acest dezastru spre care se îndreaptă umanitatea, este un fenomen „natural“, provocat de legi economice impersonale? Să fie vorba de o criză ciclică a capitalismului, generată de legi „obiective“? Nu cumva, cineva, undeva, are porniri piromane? Să fie această criză un act criminal?
O analiză realistă a situaţiei economiei internaţionale ne oferă imaginea unui vast teatru de război. Printre cele mai puternice forţe care dictează regulile de luptă regăsim Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Zeci de state ale lumii, de la state dezvoltate şi până la ţări foarte sărace, sunt îndatorate la aceste două instituţii financiare. De fapt, „combustibilul“ care pune în mişcare mecanismul apocaliptic al sistemului actual se numeşte „datorie“. Un individ dator la bănci este un individ neputincios, dispus aproape întotdeauna să renunţe la demnitatea lui doar pentru a-şi păstra o aşa-zisă bunăstare. Întreaga existenţă a individului se află în vârful peniţei de aur a stiloului funcţionarului bancar. Individul este ieftin şi uşor de exploatat. Tot aşa se întâmplă şi cu statele. Un stat îndatorat are suveranitatea limitată, este o victimă sigură. Experimentele comise de FMI şi Banca Mondială, prin „politicile de restructurare“ impuse statelor debitoare, au provocat în foarte multe situaţii falimentul economiilor acelor state.
„Fondului Monetar Internaţional îi place să funcţioneze fără priviri din afară, fără să i se pună prea multe întrebări. În teorie, Fondul sprijină instituţiile democratice în naţiunile pe care le asistă. În practică, Fondul subminează procesul democratic prin impunerea unor politici fiscale, sociale. Oficial, FMI nu impune nimic. Doar «negociază» condiţiile pentru primirea ajutorului. Însă, toată puterea în cadrul negocierilor este a Fondului. Foarte rar, Fondul permite o consultare largă, fie parlamentară, fie cu societatea civilă, în legătură cu condiţiile de acordare a «ajutorului» financiar. În multe situaţii, Fondul negociază pacte secrete de acordare a banilor, prin proceduri lipsite de orice transparenţă“.
Aceste cuvinte au fost rostite nu de un activist antiglobalizare, ci de Joseph Stiglitz, unul dintre cei mai apreciaţi economişti ai pla-netei, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2001, profesor la Universitatea Columbia. Josef Stiglitz a fost, de asemenea, economist-şef la Banca Mondială, de unde a demisionat ca urmare a criticilor dure pe care le-a adus FMI şi Băncii.
Tiparul folosit este întotdeauna acelaşi, indiferent de victimă. Doar ritmul de aplicare diferă, în funcţie de gradul de vulnerabilitate al victimei. În acordarea unui credit, condiţia obligatorie este privatizarea economiei. Acest proces este de cele mai multe ori însoţit de escaladarea corupţiei. „Aproape că poţi vedea cum ochii liderilor politici naţionali se dilată la perspectiva comisioanelor de 10% plătite în conturile bancare elveţiene, în schimbul cărora rad pur şi simplu câteva miliarde de euro din preţul de vânzare a activelor la nivel naţional“, comentează ironic Joseph Stiglitz. Privatizarea este urmată de liberalizarea pieţei de capital, care permite marilor capitaluri să controleze sistemul bancar naţional şi, implicit, moneda naţională şi puterea de cumpărare a cetăţenilor. O a treia etapă este creşterea preţurilor la produsele de bază pentru populaţie, în special alimente, combustibili şi utilităţi, fenomen care va genera greve, demonstraţii, instabilitate politică. Această instabilitate reduce şi mai mult preţul la care pot fi achiziţionate de corporaţii resturile rămase din avuţia naţională, dar şi rezistenţa la angajarea de noi credite externe. Noile privatizări şi noile credite sunt prezentate ca „soluţii urgente“ pentru redresarea situaţiei. Într-un final, economia naţională a statului debitor devine o „piaţă liberă“, controlată de corporaţii.
Care sunt efectele unor astfel de politici? Peste 80% din locuitorii planetei au un venit sub 10 $ / zi, adică trăiesc la limita supravieţuirii. Conform UNICEF, aproximativ 25.000 de copii mor în fiecare zi din cauza sărăciei. Aproximativ un miliard de oameni sunt analfabeţi. 40 de milioane de oameni sunt infectaţi cu virusul HIV şi peste 500 de milioane sunt bolnavi de malarie. Lista efecte-lor criminale este aproape nesfârşită. De ce toate acestea? Pentru a fi plătit preţul desfrâului în care trăiesc miliardarii planetei, respectiv cei 497 de indivizi care deţin 7% (3,5 trilioane de dolari) din produsul intern brut al economiei mondiale. Quo vadis, homo sapiens?