Ponta şi Antonescu pierd soldaţi. Planurile lui Traian Băsescu şi PD-L

În prima săptămână de la alegerea sa în fruntea PSD, Victor Ponta s-a confruntat cu un val de plecări, însă hemoragia din PSD n-a început sub Ponta. La rândul său, liderul PNL, Crin Antonescu, ar face bine să se ocupe de propriii dezertori, în loc să consoleze la telefon pesedişti. Din ambele partide au demisionat, de anul trecut şi până astăzi, aproape 30 de parlamentari. S-au înrolat în armata trădătorilor, condusă de generalul-fanfaron Gabriel Oprea. Cu ei şi cu alte vechituri din debaraua politicii, PD-L speră să construiască o majoritate confortabilă în parlament, să reformeze statul, să modifice Constituţia şi, culmea, să reducă numărul de senatori şi deputaţi.
De luni până astăzi, parlamentarii Ioan Muntean, Culiţă Tărâţă, Şerban Mihăilescu, aca-demicianul Răzvan Theodore-scu, lideri importanţi precum Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu au plecat din PSD. După dezertări, Victor Ponta se va confrunta cu o altă problemă: apariţia noului partid, de orientare centru-stânga. Va trebui, deci, să-şi păzească nu doar soldaţii, ci să-şi apere steagul.
Adunătura pestriţă va încerca să-i fure brandul, să-i decaveze partidul de conţinut ideologic, la fel cum au încercat Stolojan şi Stoica în 2006 cu PNL. Simţind pericolul, abilul Ponta a ordonat încetarea ostilităţilor interne şi reluarea bătăliei cu adevăraţii inamici: guvernul Boc, PD-L şi Traian Băsescu.
Grea misiune: să porţi o luptă de uzură cu o armată decimată, demoralizată, târându-se de cinci ani prin deşertul opoziţiei, salvată de la pieire de micile popasuri în oazele puterii, în guvernele Tăriceanu sau Boc. Apoi, Victor Ponta va trebui să decidă ce va face cu generalii compromişi, vulnerabili, care îşi admiră astăzi cicatricile în oglindă, ca Năstase, Mitrea sau chiar Hrebenciuc.
Va organiza viitoarele bătălii după strategia lor sau va avea curajul să-i schimbe cu războinici mai tineri, loiali şi cu viziune proaspătă? În fine, noul preşedinte PSD mai are de dat un răspuns strategic: cum se va raporta la partidul-clonă? Va intra în conflict cu el, risipindu-şi energiile, sau îşi va concentra atacul asupra puterii?
Noul partid ar urma să fie botezat Uniunea Naţională pentru Progres, deşi, la cum arată pe dinlăuntru, cu Miki Şpagă, Culiţă Tărâţă, Nicolicea, Gabi Oprea şi alţi demoni, s-ar putea numi la fel de bine Uniunea Naţională pentru Regres. Dacă în fruntea oştirii de strânsură va fi cooptat Cristian Diaconescu, atunci noul partid îşi va fi găsit omul potrivit. Cine putea fi mai nimerit să conducă Partidul Trădătorilor decât un lider instabil? Aud de la diverşi oameni că Diaconescu zgâria uşa PD-L, prin 2009, când era ministru de externe în guvernul Boc, rugându-se să fie primit în partid, pe motiv că nu mai suporta atmosfera din PSD, dar asta nu l-a împiedicat să candideze la şefia partidului. PD-L l-a ţinut la uşă, rezervându-i un rol mai măreţ: faţa umană a oportunismului politic. Diaconescu este, dacă vreţi, expresia conformistului politicos, fricos şi imprevizibil.
Se trage din specia politicienilor recenţi, fără opţiuni, proiect şi idei personale, dar cu ambiţie, afectat şi cu o foarte bună impresie despre el însuşi. Diaconescu a făcut carieră jucând rolul de capac de canal. Năstase l-a pus ministrul justiţiei şi l-a ridicat la simbol anticorupţie în partidul corupţilor. Din 2002 încoace, a fost un schimb avantajos reciproc: Diaconescu şi-a împrumutat bruma de credibilitate primind la schimb funcţii şi o sinecură pentru soţie (fosta directoare Eximbank).
Cu Diaconescu în frunte, partidul dezertorilor speră să repete soarta ApR, rupt în 1997 din coasta lui Iliescu, care a reuşit în 2000 o performanţă, obţinând 8% în alegerile locale. Apoi, Meleşcanu şi-a topit partidul în PNL. În politica românească, nimic nu se pierde, nimeni nu se compromite definitiv, totul se reciclează. PD-L pare conştient însă că nu se poate baza pe trădătorii din parlament. Cei care trădează o dată o vor face şi a doua oară. Dacă alegerile locale din 2012 vor ieşi prost pentru PD-L, generalul Oprea va întoarce armele.
Prin urmare, pasul următor ar putea fi specularea şi alimentarea tensiunilor din interiorul PNL. Nu întâmplător PD-L menţine şi încurajează platforma liberală a lui Valeriu Stoica. El şi ideologii din jurul Institutului de Studii Populare acuză PNL de deviaţionism de stânga, profeţindu-i unirea cu PSD. Liberalii sunt invitaţi şi ei să trădeze, cel puţin doi dintre ei având potenţial: Călin Popescu Tăriceanu, aflat în conflict atât cu Dinu Patriciu, cât şi cu Crin Antonescu, şi Ludovic Orban.
Oricare dintre ei ar putea, după Congresul din 5-7 martie, să-şi facă bagajele împreună cu câţiva parlamentari PNL. În cazul lor, opţiunile ar fi transferul direct în PD-L sau înfiinţarea unui grup liberal paralel, arondat puterii. Unul dintre adversarii lui Antonescu, Ludovic Orban, a intrat într-o silenzio stampa, care nu anunţă nimic bun.
Şi Crin Antonescu, la fel ca Ponta, simte pericolul şi încearcă să adune partidul în jurul său printr-o candidatură în forţă, cerând mai multă putere, un gest în totală contradicţie cu discursul său antiautoritarism. Şi PNL continuă să fie ameninţat cu decavarea ideologică, motiv pentru care Antonescu se proclamă în gura mare adevăratul titular al dreptei.
Toate aceste mutări pe tabla de şah par atent coordonate de PD-L şi Traian Băsescu, dispărut de două luni din peisaj. Mutările urmăresc consolidarea majorităţii parlamentare, astfel încât ea să atingă masa critică necesară schimbărilor majore: modificarea Constituţiei, îmbunătăţirea sistemului electoral, reducerea numărului de parlamentari.
Alt obiectiv pare să fie destructurarea opoziţiei pe termen lung, astfel încât să-i reducă la maximum şansele la următoarele parlamentare şi prezidenţiale. Ion Iliescu şi stânga s-au menţinut la putere la începutul anilor ‘90, încurajând fragmentarea dreptei, refuzând însă progresul şi reforma. Două întrebări pentru PD-L şi Traian Băsescu: Cum vor reuşi să reformeze clasa politică şi să modernizeze statul cu Miki Şpagă&co sau scopul scuză mijloacele? Cât costă trocul, ce primesc la schimb trădătorii, cine şi cum profită de slăbirea stângii?
S-ar putea ca scopul să scuze mijloacele, mai ales în politică, dar mijloacele utilizate acum par să compromită grav scopul, oricât de nobil ar fi el.