„Mi-e dor să mai merg la un ceai“…

Azi a venit pe la noi Vlad, nepotul meu. Are aproape 13 ani. Acum e în vacanţă. Până la întâlnirea în realia, cu prietenii, intră cu ei, un pic, pe mess. Tastează la greu. E vechi în meserie. Avea puţin peste patru ani când îşi plimba degeţelele, cu abilitate, pe tastatură. Nu ştia literele, dar ştia ce se întâmplă dacă apasă de trei ori tasta cu „desenul“ W, urmată de alte „apăsări“ pe taste memorate. Pe atunci, îşi căuta jocuri, poveşti, desene animate. Azi, socializează cu fete, cu băieţi, mai schimbă impresii, muzici, referate, mai ştiu eu ce… Iese de pe mess şi mă anunţă din mers: gata, trebuie să plec, mă-ntâlnesc cu gaşca; mergem la Alexis, ai lui sunt plecaţi şi am pus de un ceai, cum făceaţi voi când eraţi tineri. Zâmbeşte ştrengăreşte, îşi ia (obligatoriu!) un măr într-o mână, în cealaltă mobilul şi… pa, pa, pa, p-aci ţi-e drumu’! 
Când aveam vârsta lui, socializam şi noi, cât era ziua de lungă, dar nu pe Facebook, ci numai face to face! Acasă citeam mai mult sau mai puţin obligatoriu „Amintirile“ lui Creangă, Jules Verne, Petre Ispirescu, Fraţii Grimm, mă rog, literatura accesibilă vârstei. Nu erau calculatoare, dar printr-o singură rotire de buton ascultam… on line (fără căşti!), la radio, acele minunate emisiuni cu teme istorice ale lui Dumitru Almaş sau citeam greoi, ca începătorii, textele în franceză la ilustraţiile din revistele Pif le chien sau Vaillant, pe care ni le dăruia aproape conspirativ distinsa doamnă Eliescu, profesoara de franceză. Când nu învăţam şi nu mă culturalizam, adică în vacanţe, Craiova toată era a mea! O cuceream teritorial, treptat şi… concentric, stradă cu stradă, pornind din curtea casei. Aveam aici un salcâm zdravăn, un liliac pitic şi o „tufă“ de iasomie, plantată şi îngrijită de tanti Dumitriţa. Pe o ramură groasă a salcâmului era montat leagănul. Leagănul copilăriei mele! Am coborât din leagăn, pornind la început, de mână cu părinţii, pâş, pâş, apoi, singur sau cu copiii, pe străzile Craiovei, pentru mine, astăzi, parcă înmiresmate toate de copilărie cu parfum de salcâm, liliac şi iasomie! Nu mi-e ruşine să spun că, în 1982, când priveam lama buldozerului apropiindu-se de zidurile casei, am plâns (şi bărbaţii plâng câteodată, nu-i aşa?). Am plâns durut şi „tăcut“, o dată pentru zidurile năruindu-se, apoi pentru salcâmul (cu leagănul din amintire) smuls din rădăcină. Ar fi multe, multe ami ntiri, dar nu este locul aici, într-un cotidian, de a le dezvolta. Cum spuneam în alte aduceri-aminte, aici sunt doar sugestii, provocări benefice,  motoare de căutare accesibile de fiecare-n parte, desigur, cu „password-ul“ sensibilităţii personale. Aşadar, strada Madona, cu cel mai drag drum, eu de mână cu mama, la Biserica Madona, strada Griviţa Roşie, strada Ion Maiorescu, de fapt, alt drum de lumină, drumul la şcoală. Pe Madona în sus, spre Unirii, era Ştefan, coaforul, avea o motocicletă Simpson cu care plimba copiii din vecini din când în când, apoi restaurantul Butoiul Verde, cu mirosuri amestecate, de băuturi, tutun, mici pe grătar, casa veche unde stătea bătrânul ceasornicar Brădeanu. Nu mai profesa, dar, poate, din reflex, în fiecare dimineaţă ridica, iar seara cobora obloanele ajutându-se de o prăjină cu cârlig. Aud şi acum zgomotul făcut de ruloul metalic coborând încet, seara, peste fereastră, parcă peste o înfloritoare, dar acum la asfinţit epocă a breslelor. Mai sus un pic stătea nenea Petre Bracistu, care ne-nvăţa poezii deocheate. Pe strada Griviţa Roşie, aproape de intersecţia cu Ion Maiorescu, locuia dr. Sternberg, cunoscutul „doctor mamoş de femei“.
Mai sus, pe partea cealaltă, era cinematograful, pe vremea aceea, „23 August“, cu grădină de vară. Vizavi, puţin mai sus, grădina de vară a cinematografului „Jean Negulescu“ de azi. Pe partea cealaltă, aproape de intersecţia cu Unirii, era restaurantul cu grădină de vară „Dinamo“. Aici, din când în când, veneam în serile calde de vară, cu ai mei, la o bere, un şpriţ şi… un sirop!
Muzică de antren, de voie bună. Pentru adulţi. Eu mă mai plictiseam şi mai făceam ture prin grădina „presărată“ cu pietriş sau mai „socializam“ şi eu cu vreo fetiţă sau vreun băiat, veniţi cu părinţii la local. Sigur, muzica de la Dinamo n-avea nimic în comun cu muzica învăţată la şcoală, Sulico, sau ţin minte şi acum un refren care chiar îmi plăcea: „Se-nalţă până-n zare al tinereţii cânt, vrem viaţă şi vrem soare, vrem pace pe pământ!“. Desigur, nu ştiam atunci că, ideologic, soarele din cântec era acelaşi cu cel din îndemnul „votaţi soarele!“… Dar, când am mai crescut, spre adolescenţă, tot la Dinamo mergeam să ascult muzică şi să dansez. Dar la clubul Dinamo. Aici, în timpul săptămânii se antrenau boxerii (ce muşchi aveau, frate, nea Panduru şi nea Petrică Deca!), iar în sala de dans, de luni până vineri, se antrenau jucătorii de tenis cu p, adică ping-pong, sub îndrumarea neuitatului Virgil Bălan. Aoleu, ce bătute mai luam eu de la Geta Fuiorea, după ce-mi mai dădea şi serva, şi 15 puncte avans! Aici, la Dinamo, veneam sâmbăta şi duminica, la dans, cu o fată dragă. Ne dădeam întâlnire la Colegiu, coboram pe lângă frizeria „la Argint“, ne opream la o prăjitură la cofetăria colţ cu Madona, unde mâncam cel mai bun cremşnit din lume! Apoi, o luam la dreapta, pe lângă Izvorul Rece, unde, la doi paşi, era „Dinamo“. Câteodată, cânta şi Gil Dobrică. Ascultam muzică adevărată, nu glumă! Mai erau şi alte locuri de dans. Vă mai amintiţi? Greppel, Gardu’ verde, 7 Noiembrie, la Sindicate, sau serile de dans, de sâmbătă, „la agăţat“, la Liceul Sanitar sau în 41, la Chimie, sau la Liceul Agricol… Totuşi, cel mai bine şi cel mai bine ne simţeam, ne distram, dansam la ceaiurile despre care eu i-am povestit lui Vlad. Avea prietenul de atunci şi de acum, Tomiţă din Piaţa Veche, un magnetofon Tesla, licenţă Grunding, cu 4 piste. Lucru rar la acea vreme, ca şi tricourile Lacoste, cu crocodil pe piept, sau „tubul“ triunghiular de ciocolată Toblerone, aduse de fratele lui Toma, din Occidentul decadent… Ce ascultam? Păi, mai ales blues-uri, că ne ţineau mult îmbrăţişaţi, cu dragele noastre. Ascultam şi dansam pe Ottis, James Brown, Aretha Franklin, Janis Joplin. Chiar aşa, mi-e dor să mai merg la un ceai…!
Mă opresc aici pentru că aş mai avea de scris mult, cam cât zece blues-uri power play…
E sâmbătă seară (vorba lui Ottis) şi sper că v-am stârnit pofta de… ceai cu acest contrapunct romantic numai bun de citit sâmbăta (mulţumesc pe această cale GdS), ca alternativă la grijile, problemele, realităţile gri (cea mai tristă fiind închiderea unor şcoli), adunate peste săptămână.