Cocoşaţi de taxe şi apăsaţi de „vremi“

„Asta a fost… N-am putut mai mult“, declara Cristian Chivu, căpitanul naţionalei de fotbal a României, după eliminarea echipei din prima fază a Campionatului European din Elveţia şi Austria de acum doi ani. „Trebuie să ne vedem lungul nasului“, adăuga fotbalistul român, cu lentoarea care îi caracterizează deopotrivă gândirea şi jocul. „Nu se poate!“, a exclamat, la rândul său, de două ori în discursul ţinut în parlament asupra bugetului, Emil Boc, ajuns printr-o conjunctură nefericită în funcţia de premier. Asta după ce ,cu câteva zile înainte, în faţa comisiilor de specialitate ale legislativului, ministrul de finanţe Sebastian Vlădescu ne spunea că acel buget este singurul pe care ştie să îl aplice. O declaraţie şocantă, întărită de reprezentanţii partidului de guvernământ care ne asigurau că – deşi imperfect – este „cel mai bun buget posibil“.
O resemnare pe toată linia, triadei amintite lipsindu-i, de alături, doar cronicarul Miron Costin, care să ne amintească faptul că „bietul om e sub vremi“. Desprinşi parcă din letopiseţ, Boc şi compania ne arată o imaginaţie de secol XVI în ceea ce priveşte alcătuirea bugetului, iar dacă ne uităm la prestaţia lor, am spune că au ajuns în funcţii publice tocmai pentru a ne spune că „nu se poate“. La aşa năpastă cum este criza financiară, picată din cer peste România, trebuie să înţelegem cu toţii că „stăm sub vremi“. Aşa ne apare mesajul guvernamental.
Şi, pe lângă faptul că avem peste noi povara „vremilor“, mai trebuie să mai fim şi cocoşaţi de taxele unui stat care nu înţelege să reducă din cheltuielile exagerate cu care ne-am deprins în anii de boom. Avem un buget public cu ambiţii de ţară industrializată europeană în condiţiile în care economia naţională are alcătuirea specifică unui stat bananier. Cele două nu prea merg împreună. Şi, cum este greu de crezut că economia reală se va restructura peste noapte, cel puţin ar trebui să lucrăm în partea cealaltă, la eliminarea risipei bugetare şi la stăvilirea jafului cu care partidul unic FSNCDRPNŢPDLPSD-  PNLUDMR ne-a obişnuit în ultimele două decade.
Slabe şanse să se întâmple acest lucru, clasa politică demonstrând o inconştienţă uluitoare. În faţa „vremilor“ apăsătoare ieşim la înaintare cu oameni mici. De atât suntem în stare. După ce în alegerile recente ne-a fost fluturată sintagma pe cât de pretenţioasă, pe atât de goală de conţinut a „reformei statului“, observăm că guvernanţii nu sunt în stare nici măcar să facă o reformă bugetară. Să dăm afară tocmai oamenii din învăţământ şi sănătate (singurele domenii unde statul mai justifică în vreun fel serviciile pentru cetăţeni), să pensionăm anticipat pe cei care mai au câţiva ani până la îndeplinirea vârstei legale şi să nu mai derulăm concursuri pentru posturile deja vacante. Cam la asta s-ar reduce ajustarea cheltuielilor publice în accepţiunea lui Boc şi Vlădescu, oameni altfel vizionari, dar – bieţii de ei – sub „vremi“. Nimic, însă, despre excentricităţile cheltuielilor sau „investiţiile“ din bani publici cu dedicaţie pentru prietenii politici.
În paralel, biciul pe firmele din mediul privat. În special pe cele mici şi medii cu capital autohton, cei mai mari angajatori din economie, pentru că de capitalul mare – venit să exploateze oportunităţile de afaceri dintr-o ţară bananieră – nu se atinge nimeni nici cu o floare. După ce deficitul de cont curent s-a ajustat dramatic în primul an de criză tocmai pe seama companiilor private, statul refuză în continuare să ia pieptiş problema supradimensionării sale. Deficite bugetare cronice şi escaladarea datoriilor pe o scară exponenţială imposibil de parcurs îndărăt reprezintă soluţia de partid şi de stat la problemele cu care ne confruntăm. Asta în timp ce căutăm alibi faţă de FMI, iluzionându-ne la o mai bună colectare.
Din păcate, această colectare nu vine din atragerea de noi resurse din sectoarele care se sustrag „inteligent“ impozitării, ci din biciuirea boului care trage. Cât mai multe taxe şi impuneri pe angajaţi şi angajatori, într-o ţară unde proprietatea (hedonist văzută şi nu utilizată drept capital) este ocolită de obligaţii faţă de stat. Exact invers decât în statele dezvoltate şi ca la carte conform alcătuirii sistemului de impozitare din ţările bananiere. Un balon de încercare lansat în presă despre taxele pe avere – şi am văzut valuri de proteste şi ameninţarea cu mutări în paradisuri fiscale din partea celor care au fost marii profitori ai perioadei de boom. A fost un prilej să vedem accepţiunea pe care oligarhia o are despre solidaritate. Rămâne aşadar soluţia ca ceilalţi – proştii – să rămânem solidari cu cei mai fericiţi dintre noi plătind TVA nediferenţiat şi impozite mari pe muncă.
Firmele din mediul privat şi angajaţii rămân deci să suporte pe mai departe povara unui stat supradimensionat şi a unui buget găurit de şoarecii din partide. În scrisoarea de angajament cu Fondul Monetar Internaţional, la capitolul privind administrarea fiscală, această opţiune politică este clar pusă în evidenţă. Punctul trei din această secţiune face referire la „direcţionarea atenţiei către persoanele fizice şi juridice, unde potenţialul de colectare este cel mai mare“. Este spus prea explicit pentru a fi nevoie de o traducere. Jugul va apăsa şi mai tare pe boii care deja trag din greu la căruţa stricată, denumită impropriu „economie naţională“. Cei din mediul privat, deopotrivă patroni şi angajaţi, urmează să suporte împreună povara statului supradimensionat, dar şi furăciunile de la vârf, care vin colac peste pupăză peste dobânzile cămătăreşti promovate de sistemul bancar şi în „vremi“ care ar îngrozi chiar şi cronicari mai puţin prăpăstioşi decât Miron Costin.
Rămâne de văzut până unde se va putea apăsa pedala (supra)impunerii şi (supra)taxării, cu atât mai mult cu cât în anii viitori vin şi nişte scadenţe pe la diverse împrumuturi. Din acest punct de vedere ar merita menţionat că, la începutul acestui an, agenţia de rating Moody’s a început studiile pentru introducerea în metodologia calculului de risc a datoriilor suverane şi a factorului de coeziune socială. Altfel spus, Moody’s – după criza islandeză – ar putea analiza, la nivelul fiecărei ţări, care este zona de unde incapacitatea de a suporta taxe mult prea mari în vederea efectuării plăţilor către creditori ar putea genera instabilitate politică sau mişcări sociale şi revoluţionare de anvergură, ca parte a riscului unui eventual default pe titlurile de stat. Reprezentanţii oligarhiei postdecembriste s-au gândit, oare, la această perspectivă?