Frânarii

Două instituţii-cheie într-o democraţie – justiţia şi presa – gesticulează constant împotriva reformei, împotriva mersului înainte. Nu toată justiţia, nu toată presa. Magistraţii din CSM au ales să fie reprezentaţi la vârf de o fostă colaboratoare a Securităţii, Florica Bejinaru. Reabilitând-o în plină discuţie despre modernizarea statului, CSM a probat că are resurse nebănuite de umor macabru şi cinism, nu doar de antireformism. Cu ce ar fi însă presa mai brează? Realitatea TV, de exemplu, i-a reabilitat pe fostul turnător Sorin Roşca Stănescu şi pe Bogdan Chirieac după ce, în urma acuzaţiilor de şantaj, i-a excomunicat.
În cazul alegerii Floricăi Bejinaru, breasla a reacţionat. Uniunea Naţională a Judecătorilor din România crede că, prin alegerea sa în fruntea CSM, „justiţia  română a primit cea mai grea lovitură pentru istoria sa din 1989 până în prezent“. SoJust a luat poziţie, iar Asociaţia Magistraţilor din România anunţă că va ataca în instanţă alegerea sa.
Altfel spus, nu doar moralitatea Floricăi Bejinaru stă sub semnul întrebării, ci şi legalitatea alegerii sale. Unii magistraţi susţin că votul s-a reluat de şase ori ca să iasă cine trebuie, sugerând că CSM şi-a ales şeful prin aranjamente. Alţi experţi susţin că alegerea Floricăi Bejinaru încalcă pur şi simplu prevederi legale. Ce legitimitate şi autoritate în rândul magistraţilor va avea Florica Bejinaru dacă va rămâne preşedintele CSM? Ce semnal transmite România la Bruxelles, cu un fost turnător ales în mod discutabil, după 20 de ani de la Revoluţie, să păzească moralitatea şi etica profesională a magistraţilor? Cu astfel de opţiuni, Bruxelles-ul va avea toate argumentele să menţină mecanismul de monitorizare şi verificare, nu să-l ridice, cum visează politicienii de la Bucureşti.
Până la sfârşitul anului 2010 ar trebui să aibă loc alegeri pentru un nou CSM. Acest CSM a atins fundul prăpastiei. Mai jos nu se poate. Vom afla, deci, curând dacă judecătorii şi procurorii vor trimite în cel mai înalt for al breslei tot personaje compromise, ocupaţi fiind exclusiv cu păstrarea lefurilor, sau se îngrijesc şi de reformarea sistemului. Vom afla curând dacă reformiştii din justiţie au făcut masa critică sau avem de-a face, în realitate, cu o mână de magistraţi luptători cu morile de vânt.
Dar presa? Cu ce ar fi mai puţin scandaloasă alegerea Floricăi Bejinaru în fruntea CSM decât recuperarea lui SRS şi Bogdan Chirieac de către Realitatea TV? Sunt instituţii diferite, veţi spune. CSM e o instituţie publică, presa e o afacere privată. Adevărat, însă ambele instituţii au un rol determinant în modernizarea statului.
În afara unor reacţii individuale pe tema reabilitării cuplului SRS – Chireac provocate de cititorii HotNews.ro în discuţii cu CTP sau Cătălin Tolontan, breasla jurnaliştilor tace mâlc. Cu capul înfundat adânc între urechi, presa arată chiar mai sumbru decât justiţia. Orori se comit zilnic, dar ele trec netaxate. Oroarea şi excesul au intrat în firescul presei româneşti. La fel ca imaginea justiţiei, şi imaginea presei se degradează accelerat.
De pildă, câteva ziare au publicat ieri fotografii cu fiica unui important politician pozând acasă, în patru labe pe pat sau în lenjerie intimă. Nici un ziar n-a ţinut cont că e minoră, are 14 ani, iar expunerea sa reprezintă o încălcare flagrantă a deontologiei. Nici un argument nu justifică expandarea fotografiilor în spaţiul public: nici că pozele erau deja publice pe Facebook, nici că e fiică de politician, nici că fetiţa se crede deja femeie.
E un minor, punct. Până la 16 ani nu răspunde în faţa legii, darămite altfel. Iar faptul că jurnaliştii s-au dovedit, în acest caz, mai iresponsabili decât un copil de 14 ani văd că nu deranjează pe nimeni. Dar n-ar fi nici prima, nici cea mai gravă dintre orori lăsată să treacă tocmai de profesorii de etică din România, ziariştii-moralişti din trustul Realitatea sau Intact, cei care trag zilnic de guler politicieni şi guvernanţi pentru prostiile lor, reale sau inventate.
Cu o justiţie slabă şi manipulabilă, statul nu poate progresa. Cu o presă compromisă şi care se autocompromite constant, societatea îşi strică reflexele sănătoase pe câteva generaţii. Partea bună e că presa n-are nevoie de alegeri şi de intervenţia statului ca să se reformeze. Publicul a pus capacul peste câteva ziare-tomberon şi va mai concedia, cu timpul, câţiva gazetari urât mirositori. Partea proastă e că procesul de curăţare şi profesionalizare a presei consumă timp şi, la fel ca justiţia, aceştia ne otrăvesc viaţa.