Noi partide – vechi probleme

În ultima vreme aud tot mai frecvent discuţii despre formarea unor noi partide. Au mai fost astfel de mode prin Bucureşti, niciodată depăşind stadiul de pură conversaţie pleziristă la o cafea prelungită. De data aceasta însă, contextul este schimbat – partidele actuale nu reuşesc să iasă dintr-o prăbuşelniţă prelungită, campaniile electorale frecvente acoperă orice fel de dezbatere serioasă, ţara este măcinată de trei crize în acelaşi timp: economică, politică şi socială. Ai spune că este momentul cel mai nepotrivit să faci teorie. Dar vorba veche funcţionează – teoria este cea mai bună practică.
Dezbaterile actuale sunt generate de un sentiment crescând că felul cum este organizată societatea românească nu satisface pe nimeni. Astăzi, în octombrie 2009, sunt foarte puţine domenii în care putem spune că oamenii sunt mulţumiţi de ceea ce se întâmplă. De la tabloidizarea presei şi până la murdărirea apelor şi a pădurilor; de la lipsa şoselelor până la tragedia căilor ferate; de la traficul infernal din oraşe şi până la sistemul de pensii; de la şpaga omniprezentă în spitale şi până la răspândirea alarmantă a traficului de droguri în şcoli; de la durata greu de suportat a proceselor şi până la ineficienţa administraţiei publice. Puteţi continua dumneavoastră lista… Au fost destul de rare momentele în istoria contemporană a României postrevoluţionare în care nimeni să nu fie mulţumit de nimic. Sau toată lumea să fie nemulţumită de orice.
Consecinţele unei asemenea stări de lucruri sunt vizibile în fiecare colţ: România pierde teren în comerţul internaţional, scade în influenţă politică, este redusă la rolul unei mici capitale marginale a lumii, unde nu se întâmplă nimic de obicei, iar când se întâmplă ceva este îndeobşte exotic. Nivelul de trai scade, serviciile publice se deteriorează, migraţia pentru muncă se accentuează, generând o hemoragie de talente, caractere şi competenţe. Până şi în sport am ajuns ciuca bătăilor. Din cele patru nume despre România pe care le ştiu miliarde de oameni de pe planetă, două sunt ale unor sportivi: Ilie Năstase şi Nadia Comăneci. Se mai ştiu numele lui Ceauşescu şi al contelui Dracula.
Ca în orice moment istoric de confuzie generală, există două riscuri majore. Primul este acela de a vedea cum apar ca din neant oameni providenţiali, caraghioşi şi insignifianţi pentru lumea fină, dar cu un impact enorm asupra maselor. Hitler este asociat cu hiperinflaţia Republicii de la Weimar şi umilirea Germaniei în primul război mondial. Dar pe Mussolini cu ce-l poţi asocia? Fidel Castro? Kim Ir Sen? Pol Pot? Idi Amin? Saddam Hussein? Când structurile statului sunt slabe, societatea civilă este confuză, clasa politică – incapabilă de acţiune şi sărăcia se răspândeşte cu repeziciune, nimeni şi nimic nu poate împiedica apariţia unor cabotini de mâna a treia care mestecă nişte vorbe comune, promiţând salvarea universală. Unii dintre ei ajung conducători absoluţi, producând ură, spaimă, teroare şi suferinţă. Să nu spuneţi că suntem în secolul 21, în Uniunea Europeană şi în NATO. Hitler, Mussolini, Franco, Salazar, Stalin, Ceauşescu au apărut în Europa, nu în Oceania. Am trecut deja pe lângă o asemenea situaţie în 2000, când aproape toată lumea delicată şi subţire a României s-a încolonat să-l voteze pe Iliescu în lupta lui cu Corneliu Vadim Tudor. CV Tudor se poate întoarce oricând. La fel Gigi Becali. Iar aproape oricare din liderii actuali se poate transforma într-o hidoşenie politică. Nici unul nu este vaccinat împotriva utilizării serviciilor secrete în lupta politică sau a terorii ca sistem de guvernare.
Al doilea risc major este ca România să devină terenul de luptă al unor clanuri mafiote. Am mai trecut printr-o etapă asemănătoare – în anii ’30 ai secolului trecut -, dar puţini mai trăiesc acum să dea mărturie despre acea epocă. Mafia instituie un sistem civil, şi nu militar sau etatic, de drenare a resurselor publice în buzunare private, utilizând un sistem civil de teroare. Aparent, în societăţile în care mafia domină, viaţa se desfăşoară normal: există partide, democraţie, alegeri, independenţa mass-media, libertăţi civice. În realitate, în celulele sistemului social sunt bine încastraţi viruşi corupţi şi mortali, care au un singur scop: banii publici.
Dacă actualele dezbateri despre formarea unor noi partide vor avea drept scop numai să faciliteze arivismul unor grupuri lăsate deoparte, nu se va schimba nimic. România are nevoie de o schimbare mult mai profundă.