Miza alegerilor prezidenţiale din 2009

Alegerile prezidenţiale de anul acesta încep să arate ciudat, cel puţin pentru acei oameni care sunt interesaţi de numele actualului şi viitorului preşedinte al României.
Nici unul dintre candidaţi nu are o platformă politică formală, acel document pe care îndeobşte nu-l citeşte aproape nimeni, dar important pentru cancelarii şi analişti. Crin Antonescu a prezentat acum câteva luni un fel de filosofie neoliberală, dar nici un paragraf din acel document nu răspunde vreunei probleme reale a societăţii, economiei şi politicii româneşti de astăzi. Mircea Geoană continuă să lanseze programe sectoriale, adică un fel de inepţii produse în laborator, fără credibilitate şi fără impact. Ultima dintre ele – sper ultima, deşi s-ar putea să fie numai cea mai recentă – este programul naţional pentru construirea a 50.000 de locuinţe sociale. Să propui aşa ceva unei societăţi în care 90% sunt proprietari de case şi apartamente, iar 15% au cel puţin două locuinţe în proprietate înseamnă să fii complet desprins de lumea reală, dar foarte cuprins de lobiştii firmelor de construcţii şi consiliilor judeţene – aproape toţi preşedinţii pesedişti ai CJ sunt şi proprietari de firme de construcţii… Sorin Oprescu nici măcar nu se oboseşte să promită un document. Iar Traian Băsescu anunţă un program politic pentru un secol de evoluţie, printr-un discurs politic de tip ceauşisto-castrist, din care extrage ideea referendumului pentru transformarea parlamentului în organism unicameral. Kelemen Hunor şi C.V. Tudor măcar au fiecare tema lui: Kelemen vrea autonomie, iar C.V. Tudor vrea jos mafia şi botniţă ungurilor. Suficient pentru ca fiecare dintre ei să-şi strângă oastea de 5-6 sute de mii de votanţi pe 22 noiembrie 2009.
Dacă nimeni nu mai propune programe, atunci înseamnă că bătălia electorală se va da între echipe producătoare de şocuri, crize şi tensiuni. Cei patru organizatori politici, Octav Cozmâncă pentru Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc pentru Mircea Geoană, Romeo Stavarache pentru Crin Antonescu şi Vasile Blaga pentru Traian Băsescu, vor fi obligaţi să-şi stoarcă minţile pentru a crea tot felul de situaţii din care candidatul lor să ia un mic plus electoral.  
Primul care a mişcat pe această scenă a fost Traian Băsescu. Încă nedeclarat candidat oficial, preşedintele în exerciţiu deschide masa cu o miză politicianistă – inutilă, dar spectaculoasă. O cacealma politică, respectiv organizarea unui referendum pentru a propune un parlament unicameral. Acest referendum s-ar organiza în aceeaşi zi cu primul tur al alegerilor prezidenţiale, respectiv 22 noiembrie 2009. Strategia este simplă: preşedintele şi strategul său nu pot uita că, la referendumul pentru suspenda-rea preşedintelui, şase milioane de electori au votat pentru menţinerea preşedintelui în funcţie, iar două milioane – pentru demiterea lui. Dar Băsescu şi strategul lui se înşală, în timp ce referendumul făcea vorbire despre felul în care Băsescu îşi îndeplinea funcţia de preşedinte, deci despre trecut, alegerile din 22 noiembrie se referă la ce va face cel care va fi ales preşedinte, deci despre viitor. S-ar putea că aceiaşi oameni care în mai 2007 erau mulţumiţi de felul în care Băsescu se comportase ca preşedinte, să nu-l mai dorească acum pentru încă cinci ani în aceeaşi funcţie. Însă, de la Băsescu te poţi aştepta la orice – numai la ceva bun nu. Te poţi aştepta ca la mijlocul lunii octombrie să declare că nu mai vrea să candideze şi că solicită PD-L să-şi numească un candidat. Poate să spună că nu va candida, să scoată nişte dosare şi apoi să spună că va candida. Când bătălia electorală nu este despre cum vor arăta politica, societatea şi economia românească în următorii cinci ani, ci despre cât de inventiv sunt să provoc şocuri, crize şi dramolete, nici prin minte nu-ţi poate trece ce se poate întâmpla.
Cum nu se întrevede că în cele opt săptămâni rămase până la primul tur al alegerilor prezidenţiale se va discuta despre lucruri fundamentale ale românilor şi României, adevărata miză a acestor alegeri este în cu totul altă parte. Miza alegerilor prezidenţiale este cine va conduce PSD în următorii ani.
Mircea Geoană păţeşte acum ce i-a făcut el însuşi lui Cristian Diaconescu în 2008. Poate vă aduceţi aminte că Sorin Oprescu a vrut să candideze din nou la Primăria Capitalei, ca reprezentant al PSD Bucureşti, Marian Vanghelie nu l-a lăsat, Sorin Oprescu a fost dat afară din partid, iar Mircea Geoană a trebuit să-l refuze pe Vanghelie şi să caute pe altcineva. I-au căzut ochii pe Cristian Diaconescu, fostul ministru de justiţie în ultimul guvern Năstase, candidat redutabil la preşedinţia partidului. Aşa că l-a trimis în cursă, o cursă în care jumătate dintre pesediştii Bucureştiului îl sprijineau pe Oprescu, iar cealaltă jumătate pe oficialul pesedist – oricare i-ar fi fost numele. Oprescu a câştigat, iar Cristian Diaconescu a făcut jumătate din voturile PSD. Acelaşi lucru i se poate întâmpla acum lui Geoană. Sorin Oprescu poate să-i ia jumătate din voturi, ceea ce l-ar putea trimite pe doctor în turul al doilea, iar Mircea Geoană ar ajunge pe locul al patrulea, dar în primul tur. Dacă Sorin Oprescu l-ar învinge pe Traian Băsescu, ar semna jurământul de credinţă ca preşedinte şi, în copie autentificată, certificatul de casare pentru uzură morală a echipei geoană_dragnea_vanghelie_ marea familia sârbu_celălalt sârbu_cati_nica. Şi cine o mai fi fiind printre ei.
Dacă nu e despre România, atunci e despre PSD. Ca şi în 1996 şi 2004. Ca şi atunci, vom avea mari surprize.