Anul a început cum a început. Ne-am refăcut greu după Crăciun şi Revelion. Ne-am dres după tone de sarmale, după prea multele damigene de vin luate la bord, după hăhăiala prin cârciumi şi discoteci la tot felul de petreceri. Că sfinţii abundă în această parte a anului, şi toţi veseli, pretext bun de chef. A trebuit să ne refacem şi după discursurile sforăitoare dintre Crăciun şi Bobotează. Politicienii noştri de frunte ni s-au adresat la televizor, la radio, în gazete, urându-ne un an bun, bucurie, fericire, sănătate şi tot ce s-au priceput. Aşa am intrat în Postul Paştelui, cam de capul nostru. Mai mult cu gândul la păcate, cam greu de atâta halima. Odată cu Paştele, ne-am spart iar în figuri, slobozi să mâncăm orice, rupând miei, păsări, peşte de Dunăre şi oceanic, ce se nimereşte. Şi aşa o ţinem de atunci, uitând de kilogramele în plus şi de buna-cuviinţă. Acum ne pregătim în masă pentru concediile şi vacanţele de vis din vara asta. De 1 Mai am fost liberi, nu s-a lucrat; nici de Paşte. Avem şi weekenduri prelungite, unele acordate de patroni (stat sau privat), altele ni le acordăm singuri. Mă întreb când şi ce se mai lucrează. Cred că puţin şi prost.
În acest an, distracţia vine la pachet cu o criză de te doare capul. Toată lumea numai despre asta vorbeşte. Şi nu numai aici, dar şi la Londra, Paris, Lisabona, Praga… Casele îşi pierd valoarea, şomajul, în schimb, creşte vertiginos. Industrii întregi sunt rase de falimente. Automobilele, construcţiile, băncile sunt traversate de uragane. Nu se ştie ce rămâne în urma lor. Şefii de state nu mai ştiu ce să facă. Amestecă guvernele lor în toate strategiile prin care încearcă să mai salveze ce se mai poate. Iau banii publici şi risipesc bugetele ca să acopere găurile apărute în nava care ia apă în mijlocul oceanului. Adevărul este că numai piaţa poate scoate la liman situaţia. Criza a fost produsă tocmai de amestecul statului în afaceri, de concurenţa neloială pe care făcut-o sectorului privat, de tot felul de impuneri care au provocat confuzie, haos şi au dereglat mecanismele pieţei. Intervenţionismul a produs criza, aşadar, nu are cum să fie şi antidotul ei. Statul nu va fi în stare să o rezolve. Aşa că aşteptăm doar o prelungire a confuziei. Unii câştigă, alţii pierd în asemenea împrejurări. Românii sigur pierd pentru că piaţa e slab dezvoltată, ea importă criza, iar reacţia noastră este să ne facem că nu o vedem. Diferenţa este că în Occident se iau măsuri, băncile şi alţi factori se agită. Lumea mai şi munceşte, vacanţele sunt reduse drastic. Se caută soluţii pentru ca oamenii să nu iasă din circuit. Pe aici auzi numai văicăreli. Ale guvernanţilor întâi, cum că punga vistieriei e goală. Ale celor care îşi pierd locurile de muncă, dar şi ale pensionarilor, care observă cum puterea de cumpărare se topeşte văzând cu ochii cu fiecare zi. Totuşi, spre mirarea unui observator occidental cu care am stat de vorbă recent, o ţinem în nesfârşite sărbători legale şi de tot felul. Orice prilej e bun ca să tragem de o parte în stilul nostru obişnuit; dar aceste împrejurări nu sunt obişnuite. Se munceşte puţin, se ţin marşuri de protest şi şedinţe nesfârşite. Criza pe aici se rezolvă strălucit, dar numai în talk-show-uri TV. Nu vedem cu adevărat o acţiune concertată, legi care să desfacă lacătele, să dea drumul economiei să producă, să deblocheze actualul blocaj financiar. Mulţi percep acordul cu FMI ca un colac de salvare. O fi, dar numai pentru politicienii de la putere, care intră în competiţia electorală siguri că nu vor înfrunta lumea protestând în stradă. Ei pot să stopeze până în toamnă căderea leului şi să pompeze ceva bani în salarii şi pensii. Dar jucăria merge până la anul. După alegeri vor da drumul la şomaj şi vor lăsa leul să cadă liber. Acordul cu FMI este un alibi electoral, şi nu soluţia la criză. Lumea se gândeşte insistent la concedii şi se îmbată cu apă rece. Refuză să privească realitatea în faţă. Fiind an electoral, politicienii încurajează această atitudine. Trezirea – prin ianuarie 2010 – va fi extrem de brutală.
