O nişă pentru fiecare

Ce povestesc astăzi nu este pentru cei care iau sute de hectare de la stat şi le vând ca proprietate privată. Nici pentru cei care au asigurate contracte de zeci de milioane de euro cu statul şi le cumpără copiilor câte un Lamborghini la majorat. Nici celor care câştigă zeci de mii de euro pe an ca salariaţi la stat sau la câte un privat neatent. Ce discutăm astăzi este pentru oameni obişnuiţi, care au pus ceva bani deoparte şi vor să ştie unde s-ar mai găsi oportunităţi. Căci ele există. Iar în ultima perioadă s-au multiplicat.
Sectorul privat autentic din România a trecut deja prin două faze. În prima, pur şi simplu s-a născut. În comerţ, servicii, agricultură, industria uşoară, adică acolo unde nevoile de capital nu au fost mari, unde creditul furnizor a fost accesibil şi unde era relativ uşor să se identifice dacă există cerere şi, în special, cerere solvabilă. Dacă naţionalizarea mijloacelor de producţie a durat în România 14 ani (între 1947 şi 1961, când cooperativizarea s-a încheiat în linii mari), privatizarea mijloacelor de producţie a durat mai puţin de nouă ani – în 1999, deja sectorul privat producea peste 50% din PIB. Cum s-a făcut privatizarea nu mai discutăm – mulţi ani de acum încolo ne vom distra la televizor cu milionari arestaţi că au luat o fabrică, un teren sau un credit pe nimic. Important este că s-a făcut. Sute de mii de oameni au devenit stăpânii propriilor firme, mai mari sau mai mici, mai profitabile sau mai puţin profitabile. Aceasta înseamnă că aceşti oameni, ca şi salariaţii lor, nu mai depind de toanele politicienilor, de hachiţele administraţiei sau de corupţia din justiţie. Ei depind numai de propria capacitate de a face faţă concurenţei, forţelor pieţei, de propria planificare şi de propria luptă pentru creşterea productivităţii şi scăderea costurilor.
În a doua fază, care începe în 1999-2000, odată cu trasarea clară a drumului României  spre NATO, Uniunea Europeană şi democraţie, sectorul privat s-a transformat fundamental. Sub ochii noştri, uneori prea miopi. Inamicul principal al sectorului privat românesc nu a mai fost sectorul de stat sau administraţia publică. Sectorul privat românesc a intrat în mecanismele pieţei globale şi a avut de a face cu alte provocări.
Micul comerţ tradiţional (magazine mici cu de toate) a început să fie distrus de marile lanţuri de magazine care s-au implantat la marginea oraşelor şi care au o enormă capacitate de negociere a preţurilor şi tarifelor. Pot promova scăderi de preţuri la anumite articole pe perioade lungi, exact atâta timp cât este necesar ca un producător sau un distribuitor local să încline steagul. Pot cere producătorilor o productivitate enormă, la care aceştia nici măcar nu s-ar fi gândit. Pot sugera modificări de producţie, de politici de dezvoltare, de resurse umane sau de marketing. Magazinele mici nu au avut ce face. S-au închis, iar sediile lor au devenit sedii de bănci, asigurări sau telefonie mobilă.
În sectorul producţiei, de asemenea, au avut loc enorme schimbări. Marile corporaţii vin pe piaţa românească având produse bine desenate, testate şi relativ ieftine, dacă le compari cu similarele lor autohtone. Marile corporaţii vin prin comerţ sau achiziţii. Şi sunt destule exemple de corporaţii care au venit în România, au luat o fabrică de mâna a treia şi au creat produse noi, ieftine şi bune, care au recucerit piaţa. Mă refer la turcii de la Arctic, francezii de la Dacia, fabricanţii de bere, brânză sau ciocolată. Şi alţii, îi cunoaşteţi.
Aceste două faze au durat în Occident zeci de ani. În România fiecare a durat mai puţin de zece ani. Este de-a dreptul remarcabilă viteza cu care România s-a dezvoltat după 1990, an în care un pachet de ţigări Kent, o cutie de Coca-Cola încă mai constituiau averi de nepreţuit.
Suntem însă deja în faţa fazei a treia. S-ar putea ca actualele turbulenţe din lumea financiară şi industrială mondială să ne ajute. Numai să ştim să profităm de ele. În această fază se identifică nişele şi se produce pentru ele. De curând citeam despre un român, fost comerciant şi reparator de ceasuri, care începe producţia unor ceasuri de lux în România, după proceduri proprii. Altul, care a demarat producţia de aparatură electrocasnică sub un nume nou, cu un design propriu şi o facilitate de producţie eficientă. Al treilea care s-a lansat „cu sânge, lacrimi şi durere“, cum spune singur, în producţia unei maşini mici de oraş, de numai două locuri, alimentată electric, suficientă pentru sutele de mii de drumuri zilnice între patru-cinci puncte din oraş (şcoală, serviciu, clienţi, magazin, acasă). Nu mai vorbesc de foarte multe încercări din industria alimentară, cea textilă şi cea a componentelor auto.
Toate aceste încercări pornesc de la un punct comun: au identificat o nişă unde marile corporaţii sunt slabe şi încep producţia pentru ea. O producţie modernă, neartizanală, eficientă şi flexibilă.
Piaţa noastră este Europa. Care este nişa ta?