Poate că noua garnitură care se instalează la guvern este mânată de un patriotism desăvârşit. Poate că sunt extrem de pricepuţi şi cunosc situaţia exactă a economiei româneşti, intuind pe baza expertizei pârghiile care trebuie acţionate astfel încât dezechilibrele să se subţieze uşor, subtil, fără să simţim. Poate că toţi cei care sunt extrem de bogaţi îşi pun averea personală pe „hold“ mânaţi de iubirea faţă de România. Poate, dar nu cred.
Alternativa? Sunt hămesiţi. Sunt datornici. Cu unele excepţii, sunt din categoria „ne-am întins mai mult decât ne e plapuma“ şi au în faţă facturi enorme. Cu alte excepţii, averea lor s-a constituit în general prin contracte bănoase cu statul, pe care l-au trecut la categoria „clienţi“. Probabil averile lor s-au constituit, în bună parte, prin naţionalizarea pierderilor diverselor autorităţi – fie că e statul ca întreg, fie că sunt autorităţile publice locale. Şi, la final de an 2008, deşi la putere, îşi fac bilanţul. Datorii mari, active al căror preţ se depreciază, facturi imense în faţă. Soluţia în acest context? Să fie cumva salariul de bugetar, pe care îl vor mic, şi mai mic, extrem de mic, astfel încât să aibă grijă de buget? Sincer, nu cred. Este de ajuns să vedem ce datorii au în faţă.
Cazul Udrea. Elena Udrea. Un ministru frumos. Tânăr. Pe 26 decembrie tocmai a împlinit 35 de ani. Un avocat de succes. Oare? Studiind declaraţia de avere a doamnei Elena Udrea, am avut ocazia să văd câştigurile Domniei sale, ca persoană fizică, în cel mai recent exerciţiu fiscal încheiat (2007). Veniturile Domniei sale sunt următoarele: 101.055 de lei – aproximativ 30.000 de euro la cursul mediu din 2007 şi încă 5.177 de lei, din activitatea didactică la Universitatea „Dimitrie Cantemir“. Adică încă vreo 1.500 de euro. În total, 31.500 de euro. Sunt mulţi avocaţi care câştigă mult mai mult. Din punctul de vedere al veniturilor din activitatea de avocatură, înregistrate pe persoană fizică, şi la nivelul tarifelor din anul 2007, eu cred că doamna Udrea a avut venituri mediocre. Undeva la vreo 2.600 de euro pe lună, cu tot cu profesoratul.
Pentru România este un venit bun însă. Unul decent, care i-ar permite doamnei Udrea să obţină, ca persoană fizică, şi credit. Spre exemplu, dacă s-ar fi dus la bancă în anul 2007, pentru obţinerea unui credit bancar, scoţând cota de 30% din venit pentru cheltuieli de „subzistenţă“, doamna Udrea şi-ar fi permis să plătească la bancă, lunar, o rată de 1.820 de euro. În 24 de luni, ar fi putut achita 43.680 de euro. Adică, să spunem, echivalentul unui împrumut de 35.000 de euro, pe 24 de luni, cu tot cu dobândă. Ar fi, să spunem, creditul maxim pe care ar fi putut să îl contracteze doamna Udrea, cu veniturile din anul 2007, la o dobândă de 10%, cu scadenţă peste doi ani. Şi nu m-ar fi mirat să fi văzut un astfel de împrumut în declaraţia de avere a Domniei sale.
Ce văd însă? O datorie la bancă – un credit pentru doi ani, în valoare de 3.287.000 de euro. Wow! Chiar pentru o Românie a miilor de milionari, este extrem de mult. Pentru că, chiar şi cu dobândă zero, doamna Udrea ar trebui să ramburseze, lunar, 136.000 de euro. Cu dobânzi, suma ar fi considerabil mai mare.
De ce spun că venitul doamnei Udrea în anul 2007 a fost modest? Pentru că îmi aduc aminte de ştirea în care cabinetul de avocatură al doamnei Udrea ar fi prestat servicii de asistenţă şi reprezentare juridică pentru RA-APPS, între anii 2003-2004, pentru care a primit 2,35 miliarde de lei vechi (undeva la vreo 60.000 de euro). Dintr-un singur contract. În ianuarie 2008, doamna Udrea a anunţat că returnează onorariile către regia statului. Un gest pe care îl înţeleg prea puţin. Dacă ai prestat acele servicii, de ce ai returna banii? Până la urmă, este munca ta, în urma unui contract. Şi, în condiţiile în care ai o megadatorie în faţă, orice euro este preţios. Iar orice euro dat trebuie să îl înlocuieşti cu altul.
Prin urmare, m-am mai uitat o dată la declaraţia de avere a doamnei Udrea. Poate am pierdut pe undeva vreun venit. Şi am privit dividendele, văzând că măcar o parte dintre acestea, dacă nu în totalitate, sunt pe numele soţului.
Prin urmare, cele pe numele soţului nu ar trebui privite ca venituri ale doamnei Udrea. Cel puţin, nu de către bancă. Sigur, suma dividendelor este impresionantă – două milioane de lei, adică vreo 600.000 de euro. Dar, repet, din declaraţia de avere, înţeleg că o parte sunt ale soţului. Dacă însă declaraţia de avere este scrisă eronat, şi cele 600.000 de euro reprezintă dividendele cuvenite doamnei Udrea, ele ar fi ajuns pentru plata a cel mult patru rate la bancă în anul 2007. Patru din 12.
Şi atunci, mă întreb, pe ce criterii a primit doamna Udrea creditul pe doi ani, în valoare de 3.287.000 de euro? Nu mă întreb întâmplător, pentru că ştiu exact cum este tratat un client obişnuit de către o bancă. Când se duce să ceară un credit, dintotdeauna, clientului i s-a cerut ca pe baza trecutului să poată dovedi că poate face faţă viitorului.
Adică, certificarea veniturilor trecute, fiscalizate, să poată asigura perspectiva plăţilor viitoare. Şi, întrucât cred că doamna Udrea este un om normal, mi se pare logic ca banca să o trateze ca pe un om normal. Şi să îi facă un calcul: cât poate plăti rată lunară?
Acest calcul l-am făcut şi eu puţin mai devreme. Şi, excluzând veniturile din dividende, mi-au ieşit 1.820 de euro. Prea departe de cei 150.000 cât ar trebui să fie rata lunară.
O să îmi spuneţi că doamna Udrea este bogată şi că are cu ce garanta. Aşa este, am privit şi eu proprietăţile imobiliare ale Domniei sale. Doar că, vă ofer, la schimb, acelaşi răspuns pe care l-am primit şi eu de la bancă, şi anume: banca nu face afaceri imobiliare. Poţi veni şi cu tatăl garanţiilor, noi trebuie să ne asigurăm că din veniturile trecute şi prezente, poţi face faţă ratei lunare. Nu ne apucăm să valorificăm ipotecile, decât dacă nu avem încotro. Noi îţi dăm bani, şi prin urmare, cerem bani. Mai mulţi (incluzând dobânda).
O să îmi spuneţi: poate există un depozit cash colateral. Unul atât de mare încât să imobilizezi peste trei milioane în anul 2007 (încă de oportunităţi) pentru a te împrumuta tot de atât şi să plăteşti peste 300.000 de euro doar dobândă la bancă, adică 25.000 de euro lunar? O fi posibil, dar nu cred că este probabil.
O să îmi spuneţi că poate doamna Udrea a garantat cu veniturile soţului. Încă o dată, aceasta este o cogaranţie. Banca nu îţi acordă bani dacă nu dovedeşti că ai de unde plăti, pe lângă garanţiile solide.
Sau, poate, doamna Udrea a completat greşit declaraţia de avere, şi creditul nu este luat de Domnia sa, ca persoană fizică. Şi atunci a trebuit să gireze cu alte venituri. Şi atunci, îmi cer eu scuze pentru această analiză, generată doar de o greşeală a doamnei Udrea. Dar nici asta nu cred. Şi încă o dată: în cazul unui singur titular de credit, banca nu ia în considerare alte venituri decât ale acelui titular de credit. Iar dacă creditul ar fi pentru domnul Cocoş (soţul doamnei Udrea), plătit din banii domnului Cocoş, de ce nu s-ar fi împrumutat chiar domnul Cocoş?
Greşeală sau nu, doamna Udrea are în faţă un salariu de cel mult 2.000 de euro ca ministru al turismului şi o rată (cel puţin asta înţeleg eu din declaraţia de avere) de peste 136.000 de euro lunar. Cum va face? Cum de a acceptat Domnia sa doar 2.000 de euro când are o datorie pe care din aceste venituri nu o poate plăti? Cum? Mai ales că, dacă atunci când nu era ministru nu a avut nici o problemă în a face afaceri cu statul, acum, ar deveni o mare problemă.
Probabil cazul doamnei Udrea este o excepţie. Nu mai cunosc alt ministru care să aibă, pe persoană fizică, o datorie atât de mare în faţă. Şi, prin urmare, o nevoie de bani atât de mare. O mare foame de bani, neastâmpărabilă din salariul de ministru.
Poate că aş fi adus puţin mai târziu în faţă cazul doamnei Udrea, dacă nu ar fi fost trei motive: este foarte interesant, este nou (simultan cu declaraţia de avere a doamnei Udrea) şi apare în contextul în care partidele de guvernământ urlă pentru strâns cureaua. De unde?
De la miniştri. De la secretari de stat. Dar, cred eu, cel mai grav, de la şefii de instituţii în care statul român este acţionar majoritar. Nu contest: cei care se află acum în funcţii la diverse regii sau companii naţionale sunt numiţi acolo politic.
De multe ori, nu îşi merită banii pe care îi iau, nu pentru că poziţia lor de diverşi şefi nu ar necesita o sumă de ordinul a 5.000 sau 7.000 de euro lunar, ci pentru că această sumă trebuie să vină în urma competenţei dovedite. Dar, cred eu, principala „competenţă“ luată în calcul este doar culoarea politică. Or, acum, culoarea la putere s-a schimbat, prin urmare şi „competenţa“ s-a schimbat.
Cred că un director la o companie de importanţă extremă, care rulează o mulţime de bani publici, trebuie să fie extrem de competent (nu paraşutat politic acolo) şi, prin urmare, trebuie să merite un salariu de 5.000-7.000 de euro. Ba chiar mai mult. În nici un caz, un director competent nu ar trebui plătit cu 1.200 de euro, la cât se limitează salariul acum (practic puţin mai mult decât salariul mediu din bănci). Vorbim aici de companii de importanţă foarte mare: Nuclearelectrica, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica, Petrom (care are încă acţionariat semnificativ de stat), CEC. Consider absurd ca aceste salarii să fie limitate la 1.200 de euro. Sau ale secretarilor de stat. Sau ale membrilor consiliilor de administraţie – ale căror indemnizaţii se reduc la 48 de lei lunar. Oamenii ăştia, care ar urma să primească 48 de lei lunar, trebuie să spună nu băieţilor deştepţi din energie, oamenii din RAPPS, spre exemplu, trebuie să spună „nu“ contractelor juridice care nu se finalizează, trebuie să spună „nu“ atunci când acţionarul privat doreşte doar să externalizeze nişte venituri, în loc să facă investiţii acasă şi să creeze locuri de muncă. Oamenii de la ALRO sunt daţi afară de nişte manageri care au cumpărat societatea pe nimic de la nişte „manageri“ de stat plătiţi cu mai puţin de 1.000 de euro. Iar salariul mic în nici un caz nu asigură competenţă sporită. Ci, mai degrabă, foamea de resurse. Cât mai repede. Cât mai mult. Poate, cu orice preţ. Iar la nivelul secretarilor de stat, ce om competent ar veni pentru un salariu de 1.200 de euro când, potrivit competenţelor, poate câştiga cel puţin dublu în sectorul privat?
De fapt, cred că această măsură de reducere a salariilor managerilor (dincolo de populismul ieftin şi de pofta de a alimenta frustrările celor prea puţin informaţi), ascunde altceva: băieţi de altă culoare politică (sau fără), ori munciţi pe banii ăştia, ori out. Şi, probabil, majoritatea având rate muuult mai mici decât ale doamnei Udrea, chiar dacă ar vrea, nu ar putea accepta. Chiar dacă s-ar pricepe şi ar vrea binele României, nu ar avea cum să accepte. Un ministru care are în peniţa lui câteva miliarde de euro, potrivit noii scheme, merită mai mult decât un parlamentar cu minime competenţe. Poate merită banii unui bancher.
Aşa că, majoritatea, dacă nu va da în judecată pe cei care reduc brusc salariile, va pleca. Lăsând locurile libere pentru „competenţii“ în funcţie de culoare politică. Ei vor veni, după care brusc, domnul Boc, la fel de rapid cum şi-a alimentat frustrarea prin tăierea banilor pentru poziţiile-cheie (atenţie, mă refer la răspundere, nu la oameni aici), va spune: păi cum să plătesc un bancher de la stat de 20 de ori mai puţin decât unul din sectorul privat? Sau pe şeful de Romgaz de poate 15 ori mai puţin decât pe şeful diviziei de gaze de la Petrom? Trebuie să mărim salariile.
Oricum, aceste măsuri reprezintă praf în ochi. Efectul economiilor este marginal (30-40 de milioane de euro cel mult – prea puţin totuşi faţă de miliardul dorit), iar ajungerea unor oameni mai puţin pregătiţi, plătiţi mai puţin, nu poate decât, în opinia mea, să provoace o pierdere mult mai mare. Dar, tare înclin să cred că punând poporul la înaintare, care munceşte pentru chiaburii ăştia, de fapt, noua putere încearcă doar să îşi pună propriii oameni. Sau, mai grav, unii incompetenţi care mai uşor vor semna pentru contracte discutabile din partea RAPPS, sau pentru băieţii deştepţi din energie, sau pentru privatizarea a ceea ce a mai rămas de furat, în general, pentru orice. În ambele variante, rezultatul va fi prost.
