În primul rând, vreau să îmi cer scuze pentru modul în care cred eu că s-a format cabinetul desemnat al premierului Emil Boc. Cred că ministeriabilii mai puţin se gândesc ce pot face ei pentru ţară, ci mai mult cum le poate aduce temporara poziţie de ordonatori de credite avantaje personale, foarte mari, şi asta foarte rapid. Dacă vreunul dintre ministeriabili nu se simte în această categorie, îmi cer scuze în avans.
Mulţi dintre ministeriabili sunt oameni de afaceri de un oarecare succes. Nu de mare succes, ci unii chiar de un succes mediocru. Şi atunci, mă întreb, de ce naiba vor să fie miniştri? Pentru că nu au reuşit suficient de mult în afaceri şi îşi vor găsi împlinirea profesională sub umbrela funcţiei publice? Sunt cumva funcţionari publici de carieră şi îşi găsesc desăvârşirea ocupând unul sau altul dintre portofoliile guvernamentale? Sau chiar au ajuns după mulţi ani de activitate să nu fie datori la nimeni şi, prin urmare, se gândesc să îşi folosească „puritatea“ în interesul ţării? Din păcate, cred că ultima întrebare este cel mai departe de realitate. Departe sunt şi primele două. De fapt, în opinia mea, cred că ministeriabilii (nu toţi) sunt oameni împinşi în faţă de diverse grupuri de interese, sătule de prea multă opoziţie, şi, după atâţia ani, cu mare chef de business.
Nu e de blamat că au chef de business. Ba, din contră. Doar că, în opinia mea, spiritul lor antreprenorial este mai puţin îndreptat spre ajustarea cadrului general al legislaţiei, cât mai ales spre bunăstarea personală. Sunt cei care înţeleg foarte bine ce înseamnă datorie (doar mulţi dintre cei care se află în actualele portofolii încă virtuale au fost într-o fază sau în alta martori şi tartori la îndatorarea firmelor de stat, pentru a fi vândute apoi pe nimic). Sunt cei care înţeleg că supraîndatorarea nu duce decât la dezumflare foarte rapidă a preţului activelor, iar ei trebuie să fie acolo, să le culeagă, la preţuri cu discount. Pentru ei, diferenţa între datoria bună şi cea rea este cu totul alta decât cea clasică (datoria bună generată pentru investiţii, iar datoria rea creată de consum fără maximizarea utilităţii sau de risipă. Pentru ei, datoria rea este propria datorie, oricum ar fi fost creată. Iar datoria bună e aceea a statului. Cu cât mai mare, cu atât mai bună. Cu cât statul cheltuieşte mai mult creând „datorie bună“, îi ajută pe ei mai mult în contracţia propriei datorii – „datoria rea“.
Iar România a fost îndatorată iresponsabil în ultimii patru ani. De ce ultimii patru ani? Pentru că ultima contracţie a deficitului bugetar faţă de un an anterior s-a produs în 2004. Atunci, deşi an electoral, deficitul bugetar şi-a continuat trendul (început în 1999) şi s-a redus de la 1,5% din PIB la 1,2% din PIB. Acum, deşi am avut încă patru ani de creştere economică, deficitul bugetar este triplu (procentual) şi de şase ori mai mare (nominal). Şi atunci apare o întrebare: mă băieţi, ce aţi făcut cu banii?
Răspunsul băieţilor va fi, invariabil: am investit, nu se poate să ne dezvoltăm fără datorie. Şi atunci, de ce nu am simţit plusul de investiţie? De ce mergem bară la bară în oraş sau aiurea? De ce pentru un simplu test în spital, care durează maximum cinci minute, trebuie să stai, indiferent de vârstă, mai mult de trei ore la coadă? Pentru că investiţiile lăudate de Guvernul României au reprezentat, în mare parte, doar cheltuieli. Multe dintre ele aiurea. Spre uşurarea sarcinii celor a căror „datorie rea“ (a lor) s-a diminuat prin contracte nemeritate, supraumflate. Aş, de multe ori inutile.
Doar că nu toate investiţiile au fost aiurea. Priviţi investiţiile străinilor. Pe piaţa financiară sau în economia reală, ei au adus bani. Iar când riscurile pe piaţa financiară au devenit prea mari, au început să îşi marcheze randamentele şi să plece, depreciind leul. În economia reală, când au văzut o piaţă împovărată de datorii, au zis – ne conservăm producţia. Nu mai producem cel puţin o lună şi trimitem oamenii acasă. Chiar dacă anii de boom economic, care au trecut, le-au creat suficient de multe profituri pentru a putea trece peste momente grele. Şi asta şi fac acum, trăiesc cu acele profituri – ei, acţionarii, şi nu întreprinderile pe care le manageriază.
În cazul unei ţări, acţionariatul este compus din fiecare dintre cetăţenii ei. Iar mandatul pe care acţionarii îl dau Parlamentului este să creeze un guvern care să gestioneze bine economia ţării. Sau să nu o gestioneze deloc (caz în care guvernul este schimbat). Mandatul ultimilor patru ani ne-a demonstrat că economia nu a fost gestionată nici bine (cheltuielile de utilitate au fost minime), iar datoria creată a fost uriaşă – şi mă refer aici la datoria bugetară. La acel deficit de cam 4% din PIB.
Acum, care sunt intenţiile? Prima: reducerea deficitului bugetar la 1,7% din PIB. Adică să cheltuim mai mult decât încasăm doar cu vreo două miliarde de euro. După ce anul acesta am cheltuit mai mult decât am încasat cu peste cinci miliarde de euro. Este posibil? Categoric nu, şi a anunţa astfel de cifre este cel puţin hazardat. În primul rând că, dacă nu reuşeşti (e drept, scadenţa este peste 12 luni, dar semne clare vor fi observate în următoarele şase luni), vei primi o etichetă mai degrabă de visător decât de om care gestionează corect resursele, şi, în al doilea rând, mai grav, când anunţi o astfel de ţintă, anunţi şi mijloacele. Şi, în afară de câteva generalităţi, înainte de a privi exact tabloul cheltuielilor guvernamentale, realist, nu poţi face acest lucru. Presupunând că dorinţa este însă atât de puternică încât nu ţine seama de realităţi (de-ar fi atât de simplu…). Cum te împaci însă cu scopul venirii la putere al puterii prin reprezentanţii ei – ministeriabilii? Ce, ei au luptat să ajungă aici pentru a-şi tăia cheltuielile? Pentru ca „datoria bună“ a statului să nu le mai compenseze lor datoria „rea“? Cum adică, după ce „ăia dinainte“ şi-au pus toate amantele, nepoţii, obligaţiile, în funcţii bine plătite comparativ cu munca prestată, amantele, nepoţii şi obligaţiile lor să rămână tot pe drumuri? Răspunsul potrivit ar fi da, doar că, nici aşa, nu va ajunge. Pentru că, din păcate, risipa guvernamentală a fost instituită în toate colţişoarele. Nu poţi să spui că în anul 2008 am avut deficit bugetar de 4% pentru că am făcut o autostradă de 2,5 miliarde de euro şi că, în 2009, nu mai avem ce autostradă să facem şi, prin urmare, nu mai cheltuim acei bani şi restrângem deficitul. Din păcate, în 2008 nu am făcut nici o autostradă şi mi-e tare teamă că, în 2009, nu vom avea banii pentru vreuna nouă. Sper să mă înşel. Dar nu cred.
