Ce linişte s-a lăsat peste ţară, în vremi de tatonări şoptite! Doar discursul fulminant al lui Geoană a răsunat strident în săptămâna de după alegeri, liderul social-democrat asumându-şi bombastic o victorie care s-a dovedit de loc secund. Să amintesc promisiunea pe care o făcea în primăvară la BBC că va demisiona dacă PSD pierde alegerile locale şi parlamentare? N-aş vrea să tulbur desăvârşita politeţe ce însoţeşte zumzetul discuţiilor de pornire, al negocierilor de culise şi al consultărilor de la Cotroceni, mai ales că partidele parcă au intrat într-o perpetuă zi a porţilor deschise: toată lumea e binevenită, nimeni nu mai atacă pe nimeni, radicalismul nu se mai vede, de sub preş. Câtă delicateţe îşi întorc aceşti lideri politici, care s-au încăierat în ultimii patru ani! Câtă responsabilitate şi cât curaj ne arată, suflecându-şi mânecile a guvernare, dornici să înfrunte tăvălugul crizei mondiale!
Să fi obosit şi ei, precum electoratul, de aceste dispute? Să se fi pogorât duhul interesului naţional (pe care îl invocă) asupră-le? Sau e doar foamea (personală ori de grup, căci presiunea organizaţiilor din teritoriu asupra liderilor a fost vizibilă în aceste zile) de portofolii ministeriale? „Politica rămâne un dans în jurul resurselor“, citesc în cartea unuia care a simţit nevoia de modernizare a stângii româneşti, şi, de multe ori, „disperarea sau ruşinea de a fi politician“. (Am zâmbit adesea, uneori amar, pe parcursul acestui volum intitulat „Politica inutilă“, semnat Vasile Dâncu, la paragrafele despre reţele de solidaritate, despre mecanisme de dominare ori despre legea gradelor de separare, de exemplu).
Nu au obosit. Despre foame este vorba. Reprezentanţii partidelor parlamentare au fost la Cotroceni, în ajun de Moş Nicolae, unii dintre ei aşteptând poate ca preşedintele să le pună ceva dulce în ghete. Ideea de guvern stabil între formaţiunile flămânde după ani de opoziţie, PSD şi PD-L, a surâs şi unora, şi altora. Sau au lăsat impresia, pentru a-i mai înmuia pe liberali, care ar putea pierde, o dată cu puterea executivă, şi un număr de primării, consilieri locali etc., după obiceiul românesc. Traian Băsescu a afişat un zâmbet de ţăran bătrân care se ridică de pe scaun, zicând: „Mă duc să-i mai dau drumul vacii, că ajunse la ţăruş“ (animalul se leagă cu un lanţ de un par înfipt în iarbă, astfel încât să pască doar în perimetrul circular permis de lungimea lanţului care însă, după o vreme, se înnoadă, rămânând tot mai scurt, iar bovina riscă să se spânzure). Probabil că îşi doreşte ca premier pe Tăriceanu sau pe Geoană cum îşi doreşte Arizona trecerea la ora de vară, aşa că n-ar fi de mirare ca în ghetele lor să răstoarne borcanul cu dulceaţă, dar surprize pot să apară oricând.
Nu m-a prins brumul zvonurilor televizate, nici măcar febra negocierilor pentru formarea unei majorităţi parlamentare, căci, la ritmul homeopatic în care se produc schimbările în clasa noastră politică, probabil că vor mai trece ani până când oamenii cu dosare grele de fraudă, de exemplu, să nu mai fie aleşi în parlament. Am ascultat, în schimb, declaraţiile unor oameni politici despre Ticu Dumitrescu, mort ieri, la 80 de ani. Şi pe redactorul TV citindu-ne biografia fostului deţinut politic şi amintind înfiinţarea CNSAS, dar şi faptul că Virgil Măgureanu i-ar fi dat lui Ticu Dumitrescu dosarul de Securitate al acestuia. Care nu se află la CNSAS. Am rămas cu gustul fad şi persistent că, atunci când pleacă din această lume a măştilor, bătrânii iau adevărul cu ei.
