Nici nu s-a terminat campania şi liderii noştri politici, – până alaltăieri extrem de belicoşi, de decişi, gata să ia gâtul oricui ar fi avut pretenţii la putere – s-au cam potolit. Au pus o surdină în vehemenţa cu care îşi loveau altă dată live şi în talk-show-uri rivalii. Pe şleau, au pus batista pe ţambal. Care ar fi cauzele? Sunt mai multe. Întâi campania s-a mutat de la centru, la ţară, în provincie, în circumscripţii. Şi se face din casă în casă. Candidaţii împart harnici orez, făină, ulei, plicuri cu bani, şi, mai ales, promisiuni că fac şi dreg dacă le dai votul. Mai sar şi la bătaie, când iau la bord 200 de ţuică, şi văd contracandidaţii lipind afişe. Dar asta e mizilic; tonul general e paşnic, plângăcios chiar.
Al doilea motiv e că ei ştiu foarte bine acum că nici un partid nu va lua peste 40% şi, cum-necum, va trebui să guverneze unii cu alţii împreună, într-o coaliţie. Aşa că, de ce să îţi înjuri de mamă viitorul coleg de guvern? Negocierile deja au început. Liderii se întâlnesc prin colţuri întunecoase şi se tatonează de zor.
Al treilea motiv – cel mai serios – e că politicienii sunt speriaţi. Se văd asaltaţi de veşti proaste din toate direcţiile. Bursele de la Tokio, Hong Kong, Frankfurt, Londra, New York merg prost. Organizaţiile internaţionale trimit avertismente. Leul cade şi va avea zile grele în 2009. Se anunţă în paralel presiuni sindicale pentru creşterea salariilor. Partidele care au promis asemenea măriri dau deja din colţ în colţ şi nu mai zic nimic pe acest subiect. Întrebaţi din public la câte un miting (vezi Boc şi Geoană), îşi amintesc brusc şi recită ca pe o poezie procentele astronomice care se vor plăti din bugetul statului. Ba, vezi să nu! Vor întoarce buzunarele pe dos spre populaţie şi vor zice cu lacrimi de crocodil că nu sunt bani la buget şi patria e în primejdie. Dar asta numai după ce se vor fi instalat cu aceste minciunele în fotoliile de parlamentar şi unii dintre ei vor face guvernul.
Şi Tăriceanu a căzut în capcana asta, promiţând nişte măriri de salarii, dar numai pe jumătate şi numai de la 1 ianuarie 2009. Pentru el e ieftin pentru că are numai şansa a treia să fie premier. Mai bine rămânea la poziţia de la început, mai solidă şi mai cinstită, chiar dacă sondajele l-au dat repede în jos în timpul crizei cu profii şi salariile lor iluzorii. Acum nimeni nu se mai aruncă spre votant cu asemenea năzbâtii. Lumea e prea îngrijorată ca să se mai lase momită cu promisiuni deşarte. Cine îi mai crede pe aceşti domni că vor scoate bani să îşi onoreze zisele peste câteva săptămâni? Întreprinderile se închid, altele dau faliment, altele îşi iau vacanţe mai lungi sau mai scurte. Şomajul ameninţă pe mai toată lumea. Salariile nu cresc, ci se scurtează de coadă. Preţurile, în schimb, se majorează. Exporturile româneşti sunt în pericol să ajungă la jumătate. La fel şi creşterea noastră economică, atât de spectaculoasă în ultimii ani. În acest context, cum rămâne cu promisiunile? Rămâne ca în pom! Sunt vorbe goale şi deja nu le mai crede nimeni. Batista pe ţambal provine aşadar şi din îngrijorarea că oricine va lua puterea va avea multe bătăi de cap, şi e bine să nu se avânte prea tare, să îi facă pe oameni să viseze la cai verzi pe pereţi. Viaţa dulce va fi numai în opoziţie în 2009. Sigur, politicienii sunt lacomi şi orbi, când e vorba de putere. Cei imprudenţi sunt gata să rişte, să plătească preţul, numai să simtă sub fund pluşul fotoliilor guvernamentale. Dar de data asta s-ar putea să îi coste prea scump. Cine va avea răbdare să aştepte va avea de câştigat.
