Seară mohorâtă de noiembrie. Haite de câini vagabonzi apără blocurile. Pe unul dintre ele, la graniţa dintre Brazda lui Novac şi Rovine, Corina îmi arată graffitiul ei preferat: „Sunt respins de mediu“. (Al meu, cel cu „Occidentul falimentar“, a dispărut de multă vreme de pe Stomatologie).
În apartamente, oamenii privesc la televizoare bucuria isterică a americanilor intraţi într-o nouă eră: Obama. Nu îmi par chiar departe zilele în care vedeam „Ghici cine vine la cină“, „Să ucizi o pasăre cântătoare“, „În arşiţa nopţii“, „Lanţul“ sau „Domnului profesor, cu dragoste“. Cine ar fi gândit că îşi vor alege un preşedinte negru? Dar, în acele dimineţi, când tata deschidea o conservă de sardele în sos tomat şi începea mai întâi să bombăne, apoi să se enerveze din ce în ce mai tare şi să-l înjure motivat („Cumpără omul peşte şi găseşte bulion!“) pe Ceauşescu, dacă mi-ar fi spus cineva că un miliardar rus va deţine o echipă de fotbal la Londra, l-aş fi crezut? Sau că vom avea acces de acasă la aproape orice text, pe wikipedia? Că vom fi on line cu toate colţurile lumii, iar pe youtube vom găsi imagini filmate despre cine n-am gândi? Chiar şi despre Congresul al XIV-lea al PCR! Era tot noiembrie, iar unii comentatori autohtoni care îl analizează astăzi pe noul preşedinte american săreau în picioare, de parcă ar fi avut arcuri pe scaune, aplaudând şi strigând: „Ceauşescu şi poporul!“, în Sala Palatului. (Textele omagiale erau scrise de oameni de sacrificiu, care acceptau să creeze un cordon de protecţie, dacă e să-l credem pe domnul Dan Zamfirescu. Se pare că autorii lor se sacrifică şi astăzi, pentru diverse cauze). E drept că au apărut şi alţii, mai tineri. Într-una din seri, după ce amintise câteva domenii lovite de criza economică, Nico m-a liniştit: „Presa nu va fi afectată, iar editorialiştii cu atât mai puţin! Sunt vremuri bune pentru bocitoare!“.
Plecasem să-l vedem pe Tudor Gheorghe, în rolul lui Don Quijote, tocmai pentru a scăpa de ele, pentru a ieşi din timp, pentru a nu mai auzi ţipetele victorioase marca Oprah sau Madonna, retoricile: Va reuşi Obama să anihileze criza financiară? Va retrage trupele din Irak? Va şterge patina de imperialism de pe imaginea Americii? etc. Eram sătul şi de campania politicienilor noştri (la sfârşitul lunii, o altă naţiune importantă îşi alege conducătorii), prea obosit de brusca prezenţă „în mijlocul oamenilor“ a unora care nu au mai trecut pe acolo de patru ani, imun la vizibilitatea lor bine plătită în paginile ziarelor sau pe micile ecrane, plictisit de lipsa alternativei de pe listele electorale, tentat de votul alb (în lipsa unei schimbări de anvergura celei de peste Ocean: preşedinte negru). Câţi dintre alegători ştiu că a nu pune ştampila pe nici un candidat este, de la aceste alegeri, un vot de protest la adresa ofertei partidelor, un vot care se numără separat, nu unul nul, ca până acum? Dar câţi ştiu din ce colegiu fac parte şi care le sunt candidaţii, într-o societate în care domneşte minciuna, ai cărei lideri mizează pe confuzie? Nu mă refer la cei cărora ea doar li se întâmplă, ca în istorioara povestită în pauză de un prieten, care ne-a făcut, poate mai mult decât piesa, să ieşim de la spectacol zâmbind. Era vorba despre directorul teatrului care explica, la telefon, calm şi pe îndelete, unei iubitoare de cultură de la consiliul judeţean: „Nu, doamnă, nu Delavrancea!… De la Mancha!“.
