Cred că ne apropiem de o limită. Democraţia românească nu mai pare capabilă să-şi susţină bunele intenţii, ajungând, în schimb, în faza în care suma pagubelor o depăşeşte periculos pe cea a avantajelor. Cu alte cuvinte, suntem în pragul unui faliment. Politic. Pentru că ultima ispravă a partidelor noastre, aceea de a vota unanim Legea de majorare a salariilor cadrelor didactice cu 50%, nu înseamnă doar iresponsabilitate şi nu e doar un exerciţiu de populism electoral. E şi semnul unei demisii a politicului din rolul său de gestionar al interesului public. Legea, contestată acum, în al doisprezecelea ceas, de către guvern la Curtea Constituţională, nu aduce nici un folos nimănui. Partidele nu se aleg decât cu oprobiul unei părţi din electorat, pentru că în faţa celeilalte, a beneficiarului teoretic, ele rămân egale, din moment ce s-au comportat la fel. Cei pe care i-a vizat, sutele de mii de cadre didactice, pot o vreme să trăiască cu iluzia unui venit suplimentar, dar termenul e deja aproape expirat. Preţurile stau să sară în aer, iar banii în plus vor însemna în scurt timp doar mai multă hârtie. Iar asta ne afectează pe toţi. Dar dacă nimeni nu câştigă, asta nu înseamnă că lucrurile rămân cum au fost. Am primit o lecţie despre cum poate funcţiona o întreagă clasă politică, iar urmarea e disiparea până la dispariţie a încrederii în chiar sistemul care a produs-o. Nu chiar de azi pe mâine, dar nici în foarte lung timp.
Există deja o masă critică a înţelegerii faptului că sistemul de care vorbim nu mai poate fi tolerat, iar argumentul sună în felul următor. Dacă toţi cei învestiţi să asigure funcţionarea în limite rezonabile a unei societăţi ajung la un moment dat să se comporte ca şi cum singurul lucru care mai contează e propria lor supravieţuire, atunci existenţa lor devine o ameninţare. Iar clasa politică, prin ea înţelegând nu politicienii în sine, ci forma în care s-au alcătuit, asta a făcut. A încercat să se salveze cu preţul interesului public care, în fond, constituie raţiunea pentru care ea însăşi există. Şi-a atins astfel limitele. Ce-ar urma să se întâmple, într-o logică aproape implacabilă, e, într-o primă fază, dezagregarea. Noul sistem de vot aplicabil pe 30 noiembrie nu va produce schimbări semnificative în componenţa viitorului parlament. Dar premisele alegerii lor, a viitorilor parlamentari, sunt explozive. Vor fi votaţi pentru ceea ce nu vor putea face, dar, pentru că va trebui măcar să încerce, o vor face cu preţul subminării propriilor partide. Nu-mi fac iluzii că o vor face conştient şi responsabil. O vor face pur şi simplu pentru a-şi putea justifica prezenţa lor acolo. Una legată de ceea ce au promis în campanie celor ce i-au votat, ştiind foarte bine că mint. Pentru că noul sistem electoral nu e de natură, cel puţin în această primă aplicare a lui, să schimbe calitatea parlamentarilor, el nu va produce o reformă a clasei politice, ci doar o va obliga să-şi atingă şi ultimele limite. Viitorii parlamentari vor fi la fel de iresponsabili precum actualii (parte dintre ei, aceiaşi), dar preţul va fi plătit de baza care i-a selectat, adică partidul ca instituţie, aşa cum e ea alcătuită în acest moment, mai exact, ca structură de tip corporatist în care toată lumea-şi urmăreşte propriul interes, dar nimeni nu plăteşte individual, pentru că nu e responsabil, atunci când survine eşecul. Asta se întâmplă acum, iar faptul că toate partidele, indiferent de valorile pe care le predică, au ajuns să se comporte la fel e semn că şi-au atins limita propriei incompetenţe, iar sistemul politic pe care-l alcătuiesc s-a apropriat periculos de limita sa de rezistenţă. Dezagregării de care vorbeam ar trebui să-i urmeze structurarea unei noi clase de politicieni şi a unui nou mod de a face politică. Iar acest lucru e, după părerea mea, inevitabil în chiar limitele următorului mandat.
