Cin’ se ia cu mine bine…

Iritarea preşedintelui faţă de presă este veche. Băsescu este iritat ori de câte ori cineva nu este de acord cu el sau nu poate fi adus în rândurile „oastei“ sale. Atunci construieşte din nimic scenarii apocaliptico-fantastice, după care „cine nu e cu mine este împotriva mea!“. Lucrurile nu se opresc aici, în acest raţionament rudimentar: „Cine este împotriva mea este plătit de adversarii mei!“ şi atunci este un vândut, un trădător, „miroase a petrol“, e un „tonomat“, o „ţigancă împuţită“, e un „găozar“! Sunt numai câteva din lunga listă a etichetelor administrate în timp de preşedintele unei ţări, pretins europene, unor ziarişti. E un limbaj întâlnit la galeriile de fotbal, unul inacceptabil şi imposibil de folosit într-o ţară civilizată. Dacă atitudinea faţă de presă a preşedintelui este aceasta, ce să mai spunem despre şefii de poliţie, directorii de bănci, politicieni, şi până la omul simplu din piaţă! Băsescu încurajează agresivitatea unei întregi societăţi împotriva ziariştilor, ceea ce nu cred că este un lucru înţelept. Când Băsescu a fost atacat de forţele politice adverse în anii ’90, singurul lui reazem a fost presa. Când era primar la Capitală, mai târziu, şi îl înfrunta pe Năstase, atotputernicul şef de partid şi premier, aliatul lui Băsescu a fost presa care nu a înghiţit aroganţa lui Năstase şi a publicat dosare de corupţie ale puterii, care au făcut epocă. Năstase făcea tot felul de manevre ca să îl scoată din joc pe primar, dar presa l-a apărat pe Băsescu în acea dispută.
Ce s-a schimbat între timp? Un lucru simplu de care Băsescu nu prea ţine cont. Între timp, a ajuns preşedinte. El este, altfel spus, „puterea“. Presa, prin regulă, este sceptică, neîncrezătoare când este vorba de putere. Un jurnalist care susţine puterea îşi pierde orice credibilitate. Puterea corupe, se ştie de mult asta. Şi pe jurnalişti, nu doar pe politicieni. Cine stă în preajma puterii nu stă degeaba, ci pentru interese la fel de vădite ca şi ale politicienilor şi ale oamenilor de afaceri. Funcţii, fonduri publice etc. Mai degrabă bănuiesc de minciună şi corupţie, că e „vândut“, un jurnalist din preajma puterii decât pe unul care critică puterea. Sigur, nu îmi imaginez că toţi cei care îl laudă pe Băsescu sunt nişte „vânduţi“, „imorali“. Cred sincer că există şi convingeri, că există jurnalişti şi intelectuali care cred că Băsescu este liderul care trebuie României în 2008, ba şi că unii cred că este „omul providenţial“. Etc. etc.
Când se află într-o conferinţă de presă, Băsescu are impresia că este pe un vapor unde el este comandantul şi toţi trebuie să i se supună. Cum să pui la îndoială afirmaţiile comandantului? Băsescu are impresia că singurii jurnalişti cinstiţi sunt cei care îl laudă în gazete, că numai aceştia sunt de bună-credinţă, că nu sunt cumpăraţi de nimeni. Ideea că sunt oameni care din convingere scriu, afirmă la radio/TV altceva decât vrea Domnia sa îi scapă. El pleacă de la premisa că este infailibil, deasupra oricărei critici. Dacă a fost ales preşedinte, orice altă părere trebuie să înceteze. El este lupul alfa, şeful, jupânul şi toată suflarea îi datorează supunere. Cine nu o face este pedepsit, atacat, denigrat, ca vândut, trădător, corupt. În esenţă, este aceeaşi manieră de a privi presa ca sub o dictatură, unde presei i se pune căluşul în gură. Până în 1989, dacă aveai altă părere decât şefii comunişti, erai taxat „agent imperialist, trădător al clasei muncitoare, vândut străinătăţii pe dolari“ etc… Pare că nu s-a schimbat nimic. Şi asta vine din simplul fapt că nimeni – nici Băsescu – nu este infailibil. Chiar dacă i-o spun unii din anturaj, minţindu-l pentru că îi place să o audă. Iar dacă o crede cineva despre sine că ar fi, vai lui!