Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stins în această săptămână jarul iscat de ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o slujbă greco-catolică, şi de PS Sofronie, Episcopul Oradei, cel care a slujit împreună cu un părinte greco-catolic sfinţirea Aghiazmei Mari. Autoritatea bisericească a dat un răspuns temperat vigilenţilor apărători ai tradiţiei ortodoxe, de la Moscova, până la Muntele Athos, dar şi celor de acasă (unii dintre ei îşi amintiseră, brusc, că ÎPS Nicolae a fost agent secret şi informator al Securităţii), mărginindu-se să dezaprobe gesturile necanonice ale celor doi ierarhi şi să ia act de regretul şi pocăinţa acestora. Un răspuns nu atât pentru viitorul de unitate creştină, cât în spiritul zilelor noastre, mai calme, da, decât acelea din precedenta şi precara experienţă democratică a României: un interbelic scurt, agitat, legionar sau carlist, într-o Europă cu fitilul aprins.
E drept că la adăpostul Bisericii e loc pentru toată lumea, că oamenii ei îi omagiază, de exemplu, şi pe părintele Miron Cristea, şi pe Nichifor Crainic, cel ce spunea: „Să nu uităm că asasinarea lui Corneliu Codreanu a fost prezidată de primul ministru Miron Cristea, din nenorocire Patriarh al României“. Un poet care avea fonduri secrete la dispoziţie pe când era ministru al propagandei şi care izbutise să introducă două ore săptămânale în programul radioului: a Italiei şi a Germaniei (fasciste). Cel care a semnat dictatul de la Viena, dar „Vina o poartă exclusiv politica democratică a României (…). Sentinţa de la Viena e corolarul funest al acestei stupide şi criminale politici democratice“, după cum nota într-una din cărţile sale. Un susţinător al său şi un apologet al mişcării legionare, când i-am amintit, pe holul Mitropoliei, că printre nicadori era şi un student la Teologie, mi-a răspuns: „Câţi sfinţi nu au făcut crime?“.
Europa arată altfel astăzi, România, de asemenea. Prezenţa prin adunările bisericeşti a unor foşti activişti comunişti sau colaboratori ai Securităţii o fi semn de căinţă, nu de simpatie pentru o instituţie puternic ierarhizată, care lucrează cu tainele, şi în care cuvinte ca „ascultare“ sau „misiune“ pot să aibă conotaţii. Atentă la păstrarea tradiţiei şi a identităţii naţionale, Biserica se adaptează prezentului democratic. Un semn în acest sens ar putea fi şi scorul înregistrat zilele trecute la alegerea de către Sfântul Sinod a noului mitropolit al Olteniei: 24 de voturi a obţinut părintele Irineu, 22 – părintele Vicenţiu. Dacă un singur ierarh dintre votanţii celui dintâi şi-ar fi schimbat opţiunea, Mitropolitul nostru ar fi fost desemnat prin tragere la sorţi.
Ce schimbări va aduce în Mitropolia Olteniei părintele Irineu, un profesor recunoscut pentru exigenţa sa? Va urca învăţământul teologic craiovean dacă nu „pe culmile cele mai înalte“, cum declara, măcar pe o colină? Va renunţa la tactica ascunderii gunoiului sub preş? (Când un profesor de la Teologie a adus vorba, la Radio Logos, despre corupţia din facultate, am ascultat, pentru câteva secunde, cum înlemneşte moderatorul). Cum va gestiona relaţiile cu autorităţile locale, cu oamenii de afaceri, cu „preoţii sindicalişti“, cu denigratorii şi, mai ales, cu linguşitorii? Îmbrăţişarea adresată intelectualilor e doar pentru cei apropiaţi? Va promova competenţa sau va merge pe varianta clasică: „E prost, dar e prostul nostru“?
Pentru ostenitorii care îl aşteaptă la Mitropolie, părintele Irineu este deocamdată mai mult temut. O teamă necesară.
