Revista britanică The Economist a publicat recent un supliment special despre extinderea UE. Vorbind despre corupţia din ţara lui, un eurobirocrat, fost demnitar estonian, spune că încălcarea legii ţine de moştenirea comunismului. „Pe vremea URSS, ocolirea legii era văzută ca un fel de luptă pentru libertate“, spune estonianul. Explică apoi faptul că Estonia are o cultură tradiţională apropiată de cea scandinavă, dar în clasamentele privind corupţia stă mult mai prost decât Danemarca, Suedia şi Finlanda, cele mai puţin corupte ţări din lume. El explică această diferenţă prin influenţa moştenirii comuniste.
Câtă corupţie a lăsat comunismul în noi? Un economist maghiar scria încă din anul 1980 (în Ungaria, unde se putea aşa ceva) despre corupţie ca fiind chiar motorul economiei socialiste. Într-o lume în care normele sfidează logica şi bunul-simţ, totul funcţiona prin abatere de la norme. De la şefii de întreprinderi până la vânzătoare, toţi se abat de la norme, pentru ca sistemul să funcţioneze cât de cât. La nivel de cetăţean-consumator era la fel. Cei care spun că astăzi avem mai multă corupţie decât atunci uită că totul funcţiona pe sistemul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii).
Banii nu erau importanţi în economia de penurie socialistă, pentru că nu garantau automat accesul la produse, acest acces era asigurat prin relaţii sociale („ştii pe cineva…?“, vorba lui Toma Caragiu). Era o încălcare a legii, o abatere de la norma legală? Evident. Dar, cum spunea estonianul nostru cu o frază care probabil i-a lăsat mască pe cititorii englezi, era într-un fel şi o luptă pentru libertate, era felul nostru de a supravieţui unui sistem idiot. Când legea este stupidă şi nedreaptă, încălcarea ei devine normă socială.
Îmi aduc aminte de două exemple care mi-au marcat copilăria. Era interzis să faci ţuică în gospodărie, aşa că bunica şi bunicul încălzeau cazanul ţigănesc din alamă într-un şopron, pe care îl mascau cu coceni de porumb. Noi, cei mici, eram instruiţi să nu spunem nimănui ce se întâmplă. Dar, la un moment dat, a venit nea Lică, miliţianul, cu văru-miu Marius, pe care îl ţinea de ceafă. L-a strigat pe bunică-miu şi i-a zis: „Bre, nea Niţă, ţine-l pe ăsta în curte, că zice prin sat că faci ţuică“. Acum îmi vine să râd de isprava miliţianului care ar fi trebuit să îl aresteze pe bunicu’, dar atunci nu era de râs. Al doilea episod s-a petrecut la cules de cartofi la CAP. Fiecare ţăran îşi trimitea la prânz copiii sau nepoţii acasă cu câteva kilograme de cartofi. Cea mai mare spaimă a noastră era să nu fim prinşi de Doran, un paznic de CAP, singurul care raporta la miliţe furturile de pe câmp (ceilalţi te lăsau să treci şi aşteptau câte un pahar de ţuică seara, la cârciumă). Doran denunţase un ţăran prins cu o sacoşă de porumb şi omul se spânzurase pentru a nu merge la puşcărie. De atunci, Doran era spaima satului, un om urât de toţi şi singurul care aplica legea, deşi nu ştiu nici acum de ce o făcea. Am încercat să explic unor adolescenţi de astăzi cum era atunci, cu asemenea exemple, şi pur şi simplu mi-am dat seama că nu mă înţeleg: De ce să iei cartofi de pe câmp, nu puteai să cumperi!? Cine a pomenit să te spânzuri pentru că ai furat porumb!? (cum să explici generaţiei „Internet“ că onoarea ţărănească preferă ştreangul ruşinii?)
Probabil că fiecare copil crescut în „epoca de aur“ a trecut prin acest fel de „botez“. Am fost învăţaţi că ocolirea legii este ceva normal şi chiar uman. Bunicii mei, care terminaseră patru clase şi sunt cei mai cinstiţi oameni pe care i-am cunoscut, m-au învăţat ce e binele. Din păcate, în acea lume, binele nu se confunda cu legea. Comunismul ne-a lăsat această moştenire sufletească. Săptămâna viitoare voi vorbi despre ce am făcut cu această moştenire în tranziţie.
