Săraca ţară bogată (II)

Nigeria, Iran, Arabia Saudită, Mexic, Indonezia, China, România. Ce au în comun aceste state? Toate au rezerve naturale de petrol. România, China, Indonezia, Mexic, Arabia Saudită, Iran, Nigeria. Ce nu au în comun aceste state? Preţul carburanţilor la pompă. Cine conduce în topul preţurilor carburanţilor la pompă?
Să vedem: Nigeria – 10 cenţi pe litru, Iran -11 cenţi pe litru, Arabia Saudită – 12 cenţi pe litru, Mexic – 62 de cenţi pe litru,  Indonezia – 65 de cenţi pe litru, China – 74 de cenţi pe litru, România – 172 de cenţi pe litru. Adică, acasă, plătim 1,72 dolari americani pentru un litru de carburant.
De ce plătesc nigerienii 10 cenţi, iranienii – 11, iar arabii – 12 cenţi pe litrul de carburant? Pentru că au petrol. Foarte mult. Şi pentru că îşi permit să subvenţioneze preţul intern cu diferenţa dintre preţul internaţional al petrolului şi cât îi costă pe ei să îl extragă. Şi să transfere avantajul naţional al deţinerii de resurse energetice în folosul cetăţenilor ţărilor ei şi nu să exporte profitul, în timp ce pierderile de la noi, generate de scumpirea ţiţeiului, sunt naţionalizate. Permiteţi-mi să reiau o parte din calculul pe care l-am detaliat în urmă cu două săptămâni, în articolul „Săraca ţară bogată“.
Al cui este meritul că ţiţeiul s-a scumpit de la 22 de dolari pe baril în 2004, la 128 de dolari pe baril în 2008? De la uragane, tensiuni politice, războiul din Irak, SUA, China, India până la oricine, mai puţin al OMV. Practic, pe plan internaţional, preţul s-a majorat cu 100% în ultimele 12 luni. Iar preţul realizat în trimestrul I al anului 2008 s-a majorat cu 76%, până la 85,15 dolari pe baril. Bun, Petrom vinde barilul cu 85 de dolari, dar cât îl costă să îl extragă? Găsim în raportul companiei: 17,08 dolari pe baril. Unde se duce diferenţa de 68 de dolari pe baril (44 de euro)? Cât încasează statul ca redevenţe (taxa pe concesiune)? În primul trimestru, Petrom a plătit redevenţe de 172 de milioane de lei (47 de milioane de euro), în contul a 1,13 milioane de tone de ţiţei (8 milioane de barili) şi a 1.439 de milioane metri cubi de gaz. În total, 47 de milioane de euro pentru 17,57 milioane de barili echivalent petrol, sau 2,67 euro/baril echivalent petrol, cuantificat la gaze şi petrol sau 5,87 euro pentru fiecare baril, dacă luăm în calcul doar producţia de petrol.
Aşadar, din majorarea din ultimul an, de 100%, a preţului ţiţeiului pe plan internaţional, Petrom a câştigat 44 de euro la fiecare baril (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de producţie). Cât încasează, din această diferenţă, bugetul? Între 2,67 şi 5,87 euro pentru fiecare baril. Bani de seminţe. În total, 47 de milioane de euro.    
Acum o să mă întrebaţi: vreau subvenţii la petrol, aşa cum se întâmplă în China, spre exemplu? Nici gând! Dar vreau, în schimb, ca, precum nigerienii, mexicanii, iranienii, arabii, să beneficiez, în calitate de cetăţean român, de avantajul resurselor naţionale ale ţării mele: petrolul, gazul, cimentul, marmura, apele minerale.
Nu vreau să plătesc mai puţin de 4 lei litrul de benzină în momentul de faţă. Dar vreau ca un procent tot mai mare din aceşti 4 lei să se întoarcă în economie. În loc să fie externalizată diferenţa dintre preţul tembel de 22 de dolari pe baril pe care clarvăzătorii economici români, sprijiniţi de viziunea debilă a „consultanţilor“ de la Credit Suisse First Boston, l-au prezis până în 2014, şi preţul actual, în jur de 130 de dolari pe baril, aş vrea ca aceşti bani să meargă în autostrăzi. Să meargă în educaţia naţională. Să meargă în sistemul de sănătate. Să sprijine agricultura, în această etapă, în care scumpirea alimentelor, de lungă durată, a făcut ca anormalitatea să devină normalitate.
Din păcate, nu poţi da vina pe OMV că au încheiat, probabil, cel mai bun contract din viaţa lor. Au găsit nişte analfabeţi economici, puşi să diriguiască interesele economiei naţionale pe termen lung sau, poate, nişte superinteligenţi, atât de abili încât să pozeze în analfabeţi economici şi să vândă pentru nimic resursele naţionale, şi ne-au taxat. La fiecare scumpire a carburanţilor, ne taxează mai mult. Pe ei nu îi costă mai mult să extragă ţiţeiul, şi, culmea, gestionând resursele pe care Guvernul României i le-a încredinţat, în numele scumpirii acestor resurse, majorează preţul carburanţilor.
Ţineţi minte sloganul ultimilor 18 ani? Să privatizăm pentru că statul este manager prost. Culmea, cine spunea asta? Chiar manageri de la stat sau personalităţi implicate în aparatul de stat. Şi atunci, cum poţi negocia cu „personalităţi“ care se autodefinesc drept proaste? Simplu, tratându-i ca atare. Ca pe proşti.
Acum, vine ministrul Vosganian şi zice: „Petrom nu e de vină, statul român e de vină. Nu ar fi trebuit să dea rezervele de petrol ale României unei singure companii, fără să aibă o garanţie cu privire la evoluţia preţurilor. Ceea ce s-a făcut cu privatizarea Petrom este un atac clar la adresa siguranţei energetice a României“. Scuzaţi-mă, dar este fix din aceeaşi categorie – „statul este un prost manager. Statul, din care fac parte“. Apreciez îngrijorarea ministrului pentru faptul că preţurile se majorează şi încearcă să caute vinovaţi. Dar nu vinovaţii trebuie căutaţi. Beneficiarii. Pentru că vinovate sunt persoane ale statului român, din care chiar ministrul Vosganian face acum parte. Contractul a fost votat de majoritatea membrilor parlamentului. Li se impută lor ceva? Sunt cercetaţi pentru atacul la siguranţa economică a ţării? Nu. Corb la corb nu scoate ochii.
Soluţiile. Asta mă interesează. Dar aici mergem pe piste false: „Statul român nu va scădea accizele la carburanţi“. De principiu, are dreptate. Scăderea accizelor ar conduce în cel mai bun caz doar la o ieftinire temporară. Ar găsi companiile pretexte să spună că ele oricum vindeau sub costuri, şi să readucă preţul la nivelul actual, sau chiar mai sus. Dar domnul Vosganian nu are voie să vină cu acest argument. Pentru că dânsul este reprezentantul statului, nu analist economic. Stat din care face parte şi Consiliul Concurenţei. Care de trei ani se preface că lucrează la ancheta privind modul în care se scumpesc carburanţii în România. Şi degeaba.
De ce este pistă falsă scăderea accizelor? Şi de ce ministrul Vosganian nu trebuie să se lege măcar de acest argument? Pentru că scăderea accizelor ar accelera deficitul bugetar. Iar treaba ministrului de finanţe este să facă bani, nu să îi piardă. Bani pe care să îi întoarcă pe urmă în economie. Şi, uitându-se în altă direcţie decât acolo unde trebuie – redevenţa şi taxa pe profiturile suplimentare obţinute din scumpirea petrolului, gândită astfel încât să se încadreze în prevederile contractului de privatizare, domnul Vosganian ne spune ce nu poate face. Or, eu cred că rolul ministrului de finanţe, al premierului, al preşedintelui, al guvernului este să ne spună ce poate face.
Acum cădem pe spate la vestea că austriecii de la VoestAlpine ar putea crea în România cel mai mare combinat siderurgic din această parte a Europei. Permiteţi-mi să subliniez nuanţa domnului profesor Mircea Coşea – de investiţii mari consumatoare de energie avem nevoie? Vă daţi seama ce ar însemna la nivelul consumului de gaz suplimentar la crearea acestui combinat. A stabilit cineva balanţa cost/beneficiu a unei asemenea investiţii?
Vă dau un argument. Pentru 669 de milioane de euro, OMV a luat pentru bani de seminţe rezervele naţionale de ţiţei şi gaze. Peste 600 de benzinării. Două rafinării. O vastă reţea de oleoducte. Combinatul Doljchim. Şi multe altele. De unde îşi iau gaz austriecii de la Doljchim acum? Aţi ghicit. De la mama lor. Austriecii de la OMV- Petrom. Şi cât plătesc ei pentru gazul ăsta? Cel mult, preţul intern, undeva până la 200 de dolari mia de metri cubi. Cât plăteşte populaţia? O parte din consumul intern, la un preţ mai mare decât Doljchim, şi o parte din importul de gaze, făcut la 420 de dolari mia de metri cubi. Un metru cub de gaz din producţia internă consumat în plus înseamnă un metru cub de gaz din import, mai scump.
Şi credeţi că austriecii de la Voestalpine vor cumpăra gaze de la ruşi, cu 420 de dolari mia de metri cubi? Sau vor cumpăra de la austriecii de la OMV, cu până la 200 de dolari mia de metri cubi? Şi dacă a doua variantă este adevărată, cine va cumpăra, în schimb, gaz la 420 de dolari mia de metri cubi, sau mai scump? E simplu. Populaţia. Ar fi cea mai nouă schemă de privatizare a avantajelor naţionale şi naţionalizare a pierderilor generate de importuri mai scumpe. Vă invit să reflectaţi la acest lucru. Şi, întotdeauna, să privim balanţa cost/beneficiu.