Berlusconi vs. Becali

Povestea petrecută la Cluj, zilele trecute, pune probleme care nu ţin neapărat de fotbal. Sigur, fotbalul nu mai e de mult doar un joc, un sport. El aduce pe stadioane milioane de suporteri şi în faţa televizoarelor o cifră care conţine în coadă două zerouri în plus. Campionatele unor ţări ca Anglia, Italia, Spania, Germania, Franţa sunt cele mai mari evenimente mediatice din ţările lor. Iar când au loc competiţii internaţionale europene, mondiale, planeta trăieşte confiscată de respectivul eveniment. E un fenomen care atrage ca mierea muştele şi de aici companiile de publicitate, şi de aici sponsori grăbiţi să finanţeze cluburile, jucătorii, meciurile. Sunt foarte mulţi bani în joc, albi şi negri fireşte. Unde este imagine şi unde sunt bani, politica nu lipseşte. Aş zice, dimpotrivă, este neapărat amestecată. Cei mai mulţi intră în fotbal pentru imaginea pe care o aduce, dar şi pentru fieful politic pe care îl creează pentru un finanţator în oraşul respectiv, unde îşi are sediul clubul. Berlusconi cu Milano este deja un exemplu clasic. Berlusconi a făcut o carieră politică întâi pentru că deţinea ca proprietar o reţea de televiziune. Formula a fost încercată în România de Dan Voiculescu cu un succes relativ. El nu a ajuns şeful unui mare partid, nu a ajuns premier. Dar fără Antenele lui, el nu ar fi intrat în parlament. Nu ar fi fost la guvernare, nu ar fi jucat nici un rol politic. Şi aşa, partidul lui e unul de buzunar. Nu trece de 1-2 la sută în sondaje. Şi în alegeri face cam aceeaşi figură. Ca să scape de teroarea absenţei în parlament se aliază mereu cu un mare partid ca să treacă pragul de 5%. Aşadar, e ceva succes în această formulă. Televiziunile sale i-au adus puterea politică, dar, mai ales, influenţa care la rândul lor i-au sprijinit afacerile, i-au sporit averea. În ciuda lipsei sale de carismă şi a trecutului plin de umbre, Dan Voiculescu rămâne un jucător pe scena politică, mediatică şi de afaceri.  
Din acest scenariu lipseşte fotbalul, aflat totuşi în „formula Berlusconi“. Implicarea lui Berlusconi în fotbalul italian i-a asigurat o prezenţă pe agenda mass-media graţie etapelor campionatului, i-a adus interviuri pe teme sportive, dar şi pe altele, care au creat personajul politic „Berlusconi“. Pe fondul prăbuşirii clasei politice italiene în anii ’90 s-a trezit conducătorul principalei forţe politice de dreapta şi apoi prim-ministru în trei rânduri. Sărbătorit la victorii ale clubului sau atacat la eşecuri, Berlusconi s-a găsit zi de zi în reţeaua sa de televiziune, dar şi în celelalte. Italia s-a trezit confiscată de temele fotbalului. Acestea toate au dus la impunerea pe piaţa politică a Italiei a lui Berlusconi. Pe „mina fotbalului“ a jucat şi Becali. A preluat un club performant, Steaua, cu cel mai puternic brand dintre echipele româneşti din Europa. Asta l-a adus brusc în prim-plan. Steaua a făcut scoruri bune, se bate în Liga Campionilor, câştigă campionate interne. Emoţia publică însoţeşte acest club şi îl aduce pe Gigi Becali pe prima pagină. S-a comentat că eşecul din Liga Campionilor din toamnă a scăzut drastic PNG în sondaje. Astea-s riscurile. PNG a fost preluat în acelaşi mod, ca şi Steaua, ca un SRL. În comparaţie cu Dan Voiculescu, este carismatic. Proba: face audienţe TV. Becali nu are o televiziune şi încearcă de o vreme să îşi facă una. Becali nu are anvergura lui Berlusconi, inginer şcolit, apărut totuşi într-o societate mai veche şi mai democratică. Becali este ca şi Berlusconi, însă, natură histrionică, un lider populist. Asemănările se opresc aici. Becali este un produs tipic al tranziţiei româneşti, cel mai de succes al fazei acumulării primitive a capitalului. E de văzut dacă misterioasa geantă cu 1,7 milioane de euro (!!!) îl va face să dispară sau îl va transforma într-o „victimă a sistemului ticăloşit“. Şi îl va împinge pe un loc mai în faţă. Asistăm la începutul sfârşitului său?