De ce dau faliment băncile americane?

Nu întotdeauna ştim numele lor, dar un sentiment se răspândeşte rapid şi în România: în America, lucrurile nu merg cum trebuie. Bănci mari se prăbuşesc, case de asigurări cu bugete de multe ori mai mari decât PIB-ul României se închid peste noapte, milioane de familii americane îşi pierd casele, iar unele chiar se mută în corturi. Omul obişnuit, ca mine şi ca dvs., vede un singur lucru: că nu e bine să ai dolari. Aşa că, de ani de zile, românii vând dolari şi cumpără euro sau chiar lei. Românii fac exact ce fac şi marii speculatori financiari ai lumii. De ani buni, dolarul scade, iar euro creşte, ajungând zilele acestea la peste 1,6 dolari pe euro. Nimeni nu şi-ar fi imaginat asta acum şapte ani, când euro se chinuia să ajungă la paritate cu dolarul şi nu reuşea.
Dincolo însă de ceea ce vedem cu toţii, sunt cifrele pe care le consultă numai profesioniştii. Datoria publică americană a ajuns la peste nouă mii de miliarde de dolari. Ne ia un minut să scriem cifra aceasta. Bugetul american pentru anul 2008 este de trei mii de miliarde de dolari. Vă reamintesc că bugetul Comisiei Europene este de numai o mie de miliarde de euro. Din bugetul american, Pentagonul îşi taie o felie de 600 de miliarde de dolari. Ca în fiecare an însă, armata americană cheltuieşte, în 2008 cel puţin, 100 de miliarde în plus, aprobate cu dărnicie de Congresul american la rectificările bugetare. Ca să formeze un asemenea buget, preşedintele Bush a tăiat de la asistenţa medicală 40 de miliarde, de la mediu, educaţie şi autostrăzi, alte 18 miliarde.  Şi Traian Băsescu spune că Varujan Vosganian este incompetent… Vosganian a tăiat numai un miliard de euro… Ca urmare, sistemul medical american se va duce mai jos de locul 37, pe care îl ocupă în prezent între ţările lumii (oricum, mai jos de Cuba, Rusia şi Kenia), iar o simplă operaţie de apendicită va creşte peste media de 3.000 de dolari, cât costă acum.
Ca şi la noi acasă, când apare câte o criză, apar şi „analiştii“, care explică totul printr-o teorie elaborată din care nu înţelege nimeni nimic. În articolele şi cărţile apărute zilele acestea veţi auzi teorii despre faptul că băncile americane au fost imprudente, că au costuri mari şi profituri mici, că oamenii s-au îndatorat mult peste capacitatea lor de plată ş.a.m.d. Toate acestea sunt adevărate, dar nu explică nimic.
Care sunt cauzele acestui declin, inimaginabil în anii administraţiei Clinton? Politicienii. Preşedintele Bush este un adevărat republican, care a câştigat foarte greu preşedinţia SUA, după nişte alegeri cu cântec din toamna anului 2000, dacă vă amintiţi. Printre primele sale măsuri de adevărat republican s-au numărat creşterea bugetului Pentagonului şi scăderi considerabile de taxe pentru cei cu venituri mari, după teoria că oamenii bogaţi au iniţiative productive care creează locuri de muncă. Este fals, căci 95% din locurile de muncă sunt create de micile întreprinderi care apar an de an în orice economie supusă legii cererii şi ofertei. A venit 9 septembrie 2001, care i s-a potrivit ca o mănuşă grupului republican de la Casa Albă: imediat, banca centrală americană (Federal Rezerve Bureau sau FED) a redus rata dobânzii de la 3,5% în august 2001, la 1 % în iulie 2003. De obicei, dacă reduci rata dobânzii se creează inflaţie şi se facilitează creditul (exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România între ianuarie 2005 şi octombrie 2007, la o cu totul altă scară, evident). Ca urmare, oamenii au avut mai mulţi bani în buzunar, datorită scăderii taxelor şi au văzut un credit foarte ieftin în fiecare spot publicitar al băncilor. Cum investiţiile în industrie, servicii şi agricultură dau nişte profituri de plângi (economia americană nu face faţă deloc Europei, Japoniei, Indiei şi Chinei), oamenii au început să investească în bunuri de lux (majorând deficitul comercial al SUA) şi case. Toată lumea a început să cumpere şi să construiască locuinţe în SUA. Ca să mărească piaţa, băncile au început să se adreseze şi unor categorii de oameni care nu erau în stare să-şi plătească nici taxele, darămite să mai cumpere case. Dar băncile au împachetat aceste împrumuturi dubioase în tot felul de ambalaje sofisticate, în aşa fel încât nimeni nu mai putea vedea dintr-o privire că pe milioane de dosare de creditare scrie cu cerneală simpatică „faliment“. Când se rupe lanţul, cad băncile una după alta, inflaţia se accelerează, iar oamenii simpli rămân şi fără case, şi cu datorii pentru trei generaţii.
Ce spune acum presa americană republicană? Că statul trebuie să intervină. Că bugetul public trebuie să salveze economia americană. Că această criză afectează însuşi statutul mondial al Americii. Cum se poate face acest lucru? Foarte simplu. Datoriile marilor bănci să fie preluate la datoria publică, fiindcă oricum nu mai contează, la cât este de mare. Acţionarii acestor bănci, între care se numără şi fonduri de pensii, îşi vor vedea salvate investiţiile imprudente. Parcă am fi în 1999, când aristocraticul ministru Daniel Dăianu ne explica delicat că incapacitatea de plată a României se datorează crizei din Asia de Sud-Est. Dl. Dăianu este acum europarlamentar liberal. Din fericire, nu Parlamentul European face bugetul Uniunii Europene…