Aşteptând metroul, la Craiova

Voi fi plecat doar o lună, dar îmi va lipsi oraşul ăsta în care pare că au început arăturile de primăvară! Lucrătorii brăzdează cu sârg şanţuri în asfaltul trotuarelor, vrând parcă să îi arate domnului Adrian Cioroianu că ar fi suficient „să bage două deşte’n gură“ (cum zice Babi) şi ei ar sări imediat să sape galeriile pentru metroul pe care ministrul de externe nu îl excludea, recent, dintr-un viitor oarecare al Băniei (ceea ce nu înseamnă neapărat că îl includea). Metrou la Craiova? Zâmbesc neîncrezător, dar câţi dintre cei care citeau pe 23 decembrie 1989, în ziarul Înainte, articolul revoluţionar al unui student la Istorie, n-ar fi zâmbit, dacă le spuneai că junele va ajunge şeful diplomaţiei româneşti?
Îmi vor lipsi bătrânii care joacă şah în piaţa teatrului, puştii cărora le place „Juno“ şi visează nopţi de amor prin căminele studenţeşti, copiii atraşi de aventură: „Ne ducem să furăm cireşe de la un nene care ne lasă!“. Biletul găsit dimineaţa pe parbriz: „Aşează maşina corect în parcare. Ai ocupat prea mult spaţiu decât se cuvine. Locatarii vociferează“, zâmbetul colegului de serviciu, care ţine în mână o ceaşcă goală, şi indignarea colegei: „Are un ţel în viaţă: să nu-şi cumpere cafea! Cred că i-am dat zeci de pachete!“, mirarea unui prieten după trecerea unui grup de suporteri: „De ce erau supăraţi? Că a mâncat Craiova egal?“.
Îmi vor lipsi sforăitoarele declaraţii ale finanţatorilor din fotbal, flagrantele greşeli ale arbitrilor, istoricele brichete pe care le primesc ei în cap, curajul, decorat de preşedintele ţării, de a întrerupe meciul, veşnicele analize de după. Poate că acolo vor absenta din decor şi dughenele mizere cu jocuri mecanice şi firme îmbietoare: „Lucky Land“, maşinile parcate până-n zid (vorba Corinei: „Ce vină are omul că Lincolnul lui e mai mare decât trotuarul?“), certurile dintre preşedinte şi premier, acerbele campanii electorale (până şi în spectacolul „Robin Hood“, la teatrul de păpuşi, am auzit, zilele trecute, replici de genul: „Cum o chema pe mătuşa?“; „Tamara“; „Te duc la Dinescu, la CNSAS!“ şi clasicul: „Să muriţi bine!“).
Îmi vor lipsi evaluările patronilor: „Eşti varză cu carne! Eşti zero barat! Dacă ies pe stradă, chiar şi acum, pe ploaia asta, găsesc 10 ca tine!“, zâmbetul domnului Nae Marinescu, în timp ce, stând pe refugiu, cu ochii spre şantierul de peste drum, presupune: „Aici se construieşte un hotel pentru cei care aşteaptă tramvaiul“, povestea părintelui Negrescu despre îngerul care nu a mers nici cu Lucifer, nici cu cei care nu căzuseră, şi Cerurile s-au închis (condiţia celui indecis merită o carte!).
Îmi vor lipsi urmele mitice din aerul de Craioviţa Nouă, în care se simte încă parfumul zilelor de început ale cartierului, cu un băiat alergând după iepuri pe câmpurile unde se află astăzi Bigu’ Nou (în amintirile matematicianului Gabriel Prăjitură). Serile cu poetul Nicolae Coande povestind cum bea o bere şi mânca doi mici în Târgul de săptămână cu un rom necunoscut care-i depăna despre Portugalia (unde peştele e singura mâncare), despre Londra (unde fusese încarcerat) şi despre Germania („Sunt nazişti, dă-i în mă-sa! Dar i-au dat nişte bani lu’ mama, pentru chestia aia cu Transmisia“).
Transnistria, îmi spun, cu gândul că bucuria întoarcerii va fi amestecată cu întristarea, la vederea sărăciei şi a grijilor de pe chipul celor de acasă. Ar merita şi ele un metrou cu care să fie trimise la plimbare. Sau măcar nişte şanţuri unde să fie îngropate. Dar cine vede asta, prin geamul vilelor de protocol?