În telenovela Ludovic Orban versus statul de drept care se desfăşoară sub ochii noştri s-a ajuns deocamdată la o singură certitudine. Poliţia e de vină. E de vină echipajul care a trecut pe la locul accidentului şi nu a văzut nimic, pentru că un amic al ministrului culesese deja, ilegal, vehiculele buşite pentru a le transporta la service-ul lui, e de vină poliţaiul de la numărul de urgenţă că vorbea peste cucoana împiedicată de la centrală, e de vină poliţia de serviciu că nu şi-a autoraportat un accident făcut de şoferul ministru care a uitat să îl raporteze şi sunt de vină cei care au avut curaj după 30 de ore să dea un telefon lui dom’ ministru să îi spună să vină pe acolo ca să dea o aparenţă de legalitate situaţiei. Toţi aceştia au primit sancţiuni serioase şi îşi riscă serios cariera. Deşi, una peste alta, au avut un singur păcat: au avut ghinionul ca pe tura lor să se întâmple un incident cu un demnitar controversat.
Dacă dl. Orban era un om cunoscut şi atât, poliţia nu şi-ar fi făcut probleme. În ultimii ani le-a fost luat carnetul mai multor celebrităţi, deci se fac eforturi ca toată lumea să fie tratată la fel. Asta nu înseamnă că deja s-a realizat: pornind de la regimul inegalităţii totale, cum am pornit noi, unde întotdeauna cei cu relaţii, putere sau avere sunt altfel trataţi decât ceilalţi, este ceva de mers spre cel al statului de drept, unde domneşte egalitatea totală. Dar eu susţin că poliţia noastră, cu toate stângăciile ei, pornise pe acest drum. E instituţia care a crescut cel mai rapid în încrederea publicului în ultimii ani, de când s-au luat mai puţine bacşişuri la drumul mare. Îmi creşte inima când îi văd că mai trag la marginea drumului pe DN 1 câte un Mercedes, un BMW zănatic care depăşesc pe linia continuă. Şi de asta sancţiunile care plouă asupra poliţiei zilele astea sunt cum nu se poate mai nedrepte.
Da, ştiu, cu toţii înjurăm poliţia. Nu ştiu să fluidizeze traficul, ţi se bagă în ochi în loc să facă lucrurile să meargă, cum vezi în alte ţări, unde o poliţie discretă face una cu peisajul, dar totul funcţionează. Nu ies la nevoie, dar, când e de făcut planul de amenzi, îi vezi pe stradă cu totul felul de pretexte. Există destule motive ca poliţia să te calce pe nervi. Dar, deşi poliţia noastră nu e perfectă, ea a făcut mari eforturi în ultimii ani.
Dacă nu îi tratează pe demnitari la fel ca pe restul lumii nu e din cauză că e coruptă, ci de frică. Şefii poliţiei sunt daţi afară la fiecare schimbare de guvern şi remaniaţi chiar la schimbări de ministru, deşi nu ar trebui să fie numiţi politic. Şi chestorii locali sunt mult prea uşor destituiţi şi mutaţi încoace şi încolo. Desigur, unii sunt incompetenţi sau corupţi, sau tot ce vreţi. Dar mi se pare totuşi suspect să descoperim asta doar când se schimbă guvernul. Ştiu câţiva şefi care au rezistat la două-trei schimbări, la ultima nu au mai făcut faţă. Au fost daţi afară pur şi simplu ca semnal că a venit o putere nouă, şi încă una plină de clienţi. Îmi amintesc că, în 2005, Bogdan Olteanu mi-a răspuns, cu umorul care îl caracterizează, când l-am întrebat dacă noua putere are măcar o hartă adecvată cu toate agenţiile guvernamentale (în vederea restructurării), să nu îmi fac griji, că, oricât de mică e o instituţie publică, şi pe aceea a pus ochii cineva din partid! Oricât este de neevitat un oarecare clientelism politic, asemenea politizare masivă nu poate fi decât contraproductivă. Ea subminează eficienţa instituţiilor. Dacă, indiferent cum performezi, soarta ta depinde doar de cine vine sau pleacă de la putere, performanţa devine inutilă. Nimeni nu te va judeca după indicatori, de exemplu, după numărul de accidente, ci în funcţie de câte servicii ai făcut sau nu ai făcut la oameni cu trecere. Şi aşa ajungi ca sarcina ta principală asta să fie, să furnizezi servicii celor mari şi tari.
Ghinionul poliţiei este că ministrul transporturilor este un inamic personal al lui Vasile Blaga şi al lui Traian Băsescu. Altfel era simplu pentru ei. Îl lăsau să scape cu tot ce a făcut şi gata, treaba lui ce înţelegeri făcea cu victima. Dar poliţia nu ştia cui să facă servicii mai întâi în situaţia dată. Ministrului transporturilor care a uitat să raporteze accidentul? Şi, când va veni fostul şi probabil viitorul ministru înapoi la Interne, ce se va întîmpla cu cei care l-au spălat pe Orban de păcate? Uite aşa, oscilând între două scaune, a picat poliţia la mijloc.
Dar, una peste alta, eu susţin că nu e vina lor. E vina factorului politic, mereu mai preocupat să aibă o poliţie care face servicii decât una eficientă şi autonomă. Stau procurorii mai bine, când Parchetul e legal subordonat Ministerului Justiţiei, unde tocmai stă să fie numită buna prietenă a lui Orban, Norica Nicolai, cea care îşi evacuează nepoata pe fereastră după ce a votat în locul ei? De ce nu ar încerca d-na Nicolai să intervină şi în ancheta procuraturii? Totul e posibil.
Sunt de vină poliţia şi procuratura că se lasă intimidate sau oamenii politici, care par mai hotărâţi ca oricând să le calce în picioare? În momentul în care parlamentul refuză orice cereri de investigare a membrilor săi şi cere Procuraturii să trimită doar cereri semnate de procurorul general (mai bine să numească un ambasador pe lângă parlament, că tot sunt multe cazuri de încălcări ale legii), se dă clar şi răspicat semnalul că un procuror obişnuit nu poate ancheta un demnitar, că un poliţist obişnuit nu îi poate rupe o amendă şi aşa mai departe.
Nu e nevoie de nici o anchetă ca dl. Orban să priceapă că trebuie să îşi dea demisia. Orice om de stat prins cu minciuna şi care crede că legea e altfel pentru el decât pentru ceilalţi trebuie să plece. Dar, chiar după ce va pleca, însă cu şuturi undeva dacă nu se va hotărî singur, în urma lui vor rămâne victime greu de reabilitat. Poliţia e principala dintre acestea.
