Ce este un epigon? DEX ne spune că un epigon este un succesor al unor predecesori iluştri (scriitori sau artişti), care imită fără spirit creator ideile şi metodele acestora, sau un urmaş lipsit de orginalitate, inferior predecesorilor. Aşa citim în DEX. În lumea reală, epigonul este o creatură aflată la loc de cinste. Ocupă catedre universitare, îşi pune numele pe cărţi cu coperţi aurite şi sute de pagini, primeşte premii de cultură şi omagiile responsabililor ministerului de resort, este un om mare, stă pe un piedestal de neatins pentru noi, muritorii. De fapt, există o prosperă comunitate a epigonilor români. Cultura europeană, învăţământul european, ştiinţa europeană, spiritualitatea europeană nu-i recunosc, doar îi îngăduie, însă ei, epigonii noştri, nu au nevoie de Europa. De ce să le pese de Europa atâta vreme cât epigonii români îşi acordă unul altuia recunoaştere, iar cariera lor se construieşte, pas cu pas, cu bani de la bugetul statului. O expoziţie de pictură cu tablouri mediocre, zugrăvite cu bidineaua, parcă, dar premiate de nu ştiu ce direcţie pentru cultură, o carte anostă, făcută cu copy/paste din lucrări consacrate, dar tipărită în mii de exemplare cu bani de la minister sau de la primărie, un doctorat obţinut în faţa unei comisii ai cărei membri sunt prieteni cu onorabilul candidat sau cu tăticul acestuia, doctorat care deschide drumul spre ocuparea unei catedre universitare, aşa trece, se petrece viaţa epigonului.
În tinereţe, epigonul român este plin de energie, vrea să dovedească faptul că înrudirea lui cu vreun prea-puternic al momentului este irelevantă, că el, epigonul, merită recunoaşterea, că doctoratul lui, cărţile lui, locul pe care îl ocupă în societate sunt rezultatele unui efort intelectual constant, că el a muncit să ajungă „om mare“ şi nu a fost ajutat de vreo relaţie ocultă a familiei. Treptat, tânărul epigon este înghiţit de maşinăria pseudospiritualităţii româneşti, iar sângele apă nu se face…
La vreme de maturitate, epigonul român pozează în stâlp al culturii, al învăţământului, este „om al istoriei“, creator de istorie. Acum, epigonul cere şi obţine recunoaştere şi, la rândul său, îi mângâie blând pe ceilalţi epigoni, aflându-şi propriul chip în dânşii. Marea comunitate a epigonilor îi oferă calitatea de membru cu drepturi depline. Uneori, epigonul ajuns la maturitate intră în politică şi devine deputat sau senator, om chemat să conducă destinele ţării, asta dacă nu cumva venerabilii confraţi îl desemnează ca „mare scriitor“, „mare pictor“, „mare om de cultură“, „mare dascăl“ dăruindu-i vreo sinecură cu bani de la buget de minister.
La bătrâneţe, epigonul român poartă de grijă urmaşilor săi. O facultate, un masterat, o bursă, o carte, un loc de muncă mai călduţ pentru fetiţa sau băiatul lui tăticu’ sunt preocupările de la apus de viaţă pentru epigonul cel bătrân. Într-un sfârşit, moare epigonul şi numele-i, deşi rămas prin cărţi, ziare şi antologii, se pierde în cenuşa timpului.
Îi părăsim pe epigoni în lumea lor cea strâmtă, iar noi, muritorii, împreună cu Eminescu le rostim, le şoptim la urechea cea delicată şi mult învăţată cu laudele aceste câteva cuvinte prea blânde parcă pentru impostura lor: „Voi sunteţi urmaşii Romei?/Nişte răi şi nişte fameni!/I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!/Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!“
