Undeva, într-un sat de lângă Bizanţ, o familie de oameni bogaţi şi creştini de credinţă a primit în dar de la Dumnezeu o fată. În bucuria lor de tineri părinţi, aceşti oameni nu ştiau că fata lor va fi piatra de încercare pentru familia care-i dăruise trupul şi cale spre Dumnezeu pentru cei străini. A crescut ca oricare alt copil, cu joacă şi zâmbete inocente, cu bolile copilăriei, cu micile năstruşnicii şi dulcile pedepse primite de la mamă… Tihna bogăţiei din casa părintească a fost luminată de susurul rugăciunilor spuse dimineaţa şi seara sau la ceas de masă. Duminica, în ziua Domnului, familia copilei se aşeza la loc de cinste în biserica satului, alături de cei bogaţi şi respectaţi dintre săteni. Zilele călătoreau senine…
Pacea lumească a familiei a fost însă încercată într-o duminică. La Liturghie, fetiţa, acum copilandră de zece anişori, aude pe Hristos vorbindu-i: „Cel ce voieşte să vină după mine să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie!“. O lumină mai puternică decât lumina a mii de sori a cuprins-o şi i-a trezit gândul şi simţirea că ea, mica fetiţă din satul Epivata, este chemată de Dumnezeu să-i fie mărturisitoare. Lumina aceea a fost cu ea până la moarte. Pe drumul către casă, fetiţa a văzut un om sărac, trist, încovoiat de griji. A scos hainele ei bogate, valoroase, şi i le-a dăruit în schimbul zdrenţelor purtate de acesta. Ajunsă acasă, fetiţa a intrat în odaie îmbrăcată în hainele de om matur, vechi, rupte, murdare ce atârnau peste corpul ei plăpând. Părinţii au rămas uimiţi. „Unde sunt hainele tale?“, „Le-am dat unui om sărac! Aşa m-a învăţat Hristos“ – vor fi vorbit părinţii şi copila. Au certat-o şi au bătut-o. Fapta s-a repetat. De câte ori pleca în sat sau la biserică şi afla vreun om sărac, fata îşi dăruia hainele cele bogate celor săraci. Certuri, bătăi, pedepse, toate au fost în zadar.
Apoi, într-o zi, Hristos i-a dat poruncă să-L urmeze şi să-L mărturisească în lume. A plecat din casa părinţilor înainte de răsăritul soarelui, binecuvântându-i cu privirea. Îi iubea mult, însă pe El, pe Hristos, îl iubea şi mai mult…
A călătorit la Constantinopole, unde a fost admirată de oamenii sfinţi ai cetăţii, a ajuns la Locurile Sfinte, unde a plâns sărutând urmele paşilor lui Hristos, şi, într-un sfârşit, s-a aşezat călugăriţă la o mănăstire de pustnice în pustia Iordanului. Acolo, în pustie, „băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină, şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cântarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea“.
După ani de rugăciune, smerenie, slujire a lui Dumnezeu şi luptă cu ispitele diavolului, i s-a îngăduit să se întoarcă acasă fetei cu trup de fecioară şi suflet de înţelept fără de ani. A ajuns acasă, dar nu a zăbovit în locurile natale, ci s-a aşezat în preajma bisericii satului Calicratia, unde a urmat până la moarte rânduiala pustniciei. Avea 27 de ani când a plecat la Dumnezeu, „încredinţând sfânt sufletul său mâinilor îngereşti şi prin îngeri locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pământ şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pământ“.
Aşa a petrecut în lume Sfânta Parascheva. Oamenii vremurilor noastre năvălesc cu sutele, cu miile să se închine la racla cu moaştele Sfintei. Râuri de lacrimi scaldă icoanele Sfintei Parascheva…
Totuşi, mă întreb: câţi dintre credincioşii noştri ar reacţiona altfel decât părinţii Sfintei Paraschiva în faţa dorinţei unuia dintre copii de a pleca la mănăstire? Câţi dintre noi ar merge până la capăt cu mărturisirea credinţei şi urmarea lui Hristos? Sfinţii ne privesc de dincolo de cer cu milă şi tristeţe. Noi, copiii rătăciţi ai lui Hristos, rămânem orgolioşi în închisoarea noastră poleită. Doar undeva, neştiuţi de lume, ci doar de Dumnezeu văzuţi, se roagă şi ne poartă crucea sfinţii veacului nostru, fără de care povestea s-ar sfârşi acum…
