Mulţumesc din inimă partidelor!

Guvernul Tăriceanu II pare să aibă soarta tavanului de la Colegiul Naţional „Ştefan Velovan“ din Craiova, iar răspunsul la întrebarea „A căzut sau n-a căzut?“ ar putea fi identic în cele două cazuri. „Şi, dacă a căzut, de ce a căzut?“ ar fi interesant de ştiut în cazul tavanului, căci, în ceea ce priveşte guvernul, lucrurile sunt clare: el nu rezistă fără susţinerea PSD. Social-democraţii s-au săturat să îi lase pe liberali la cârmă şi vor depune luni moţiunea de cenzură „1.000 de zile de haos, sfârşitul guvernării de dreapta“ („Nu trebuie să fie lungă, dar să fie veselă. Cum a zis şi nea Gicu de la Pieleşti: «De scurtă, nu contează cât e de subţire, dar de lungă, să fie groas㻓, îmi amintesc cuvintele lui Babi). Dacă o vor vota cu aceeaşi determinare cu care au votat pentru suspendarea preşedintelui Băsescu, atunci PNL şi UDMR se vor trezi precum cele două orfeline (de abandonate), iar miniştrilor lor li se vor oferi alte oportunităţi. „Finalul este iminent“, ca să citez din musicalul pomenit mai sus („Cele două orfeline“), care a avut recent premiera pe scena naţionalului din Bănie (un spectacol la care am intrat cu aşteptări prudente, gândind la o definiţie golănească a iadului, valabilă „la noi, în Sineasca“: „Sticlele au gaură, femeile nu, iar muzica e de Mălineanu“. Reprezentaţia mi-a părut însă antrenantă şi o recomand celor ce vor să-şi exerseze zâmbetul sau hohotul de râs – mă întreb la cine vă va zbura gândul când veţi asculta refrenul: „Sfinte Patriciu, scapă-ne, scapă-ne de viciu!“).
Liderii partidelor au ieşit, aşadar, precum masonii, din adormire, dar nici unul nu pare să ştie ce va urma după căderea executivului. Cum PSD susţine că nu va accepta un guvern PD, cum Băsescu i-a aruncat lui Geoană, autopropus pentru fotoliul de prim-ministru, o privire neîncrezătoare (din ciclul „Ăi ca tine fură cai?“), iar despre un guvern PSD-PD nici nu poate fi vorba (zic ei), probabilitatea de a avea alegeri anticipate creşte. Soluţia nu pare să convină partidelor parlamentare „mici“, aflate sub sau aproape de pragul electoral: PRM, UDMR, PIN, PC, PLD şi, cum dulce-i traiul de senator ori deputat, e de aşteptat ca unele dintre ele să caute vreo alianţă (vorba cântecului: „Somn îmi e şi mor de somn şi n-am braţe să adorm“). Dintre partidele neparlamentare, doar PNG trecuse pragul în sondaje, dar procurorii de la DNA şi-au amintit cum schimba Becali terenuri cu armata lui Babiuc (şi în chioşc fanfara cânta!) şi vor să afle de ce i-a vândut liderul PNG 700 de metri pătraţi în Pipera fiicei lui Babiuc, pe 500 de lei.
Deşi unii analişti se agită („Vai, criza!“) pe micile ecrane, de parcă le-ar fi pus cineva un laxativ în cafea chiar înainte de a intra în emisie, o cădere de guvern în România de astăzi pare, la prima vedere, mai puţin însemnată decât una de tavan şcolar (mai ales că elevii sunt deja la cursuri). Politicienii îşi vor asuma guvernarea, unul dintre ei va ocupa scaunul de prim-ministru („number one across the nation“, cum ascultam, la Europa liberă şi la două radiouri deodată, top 100, prezentat de Andrei Voiculescu – nu pot să nu pomenesc şi de Metronomul lui Radu Teodoru -, pe vremea când purtam uniformă de PTAP şi lucram exerciţii de algebră din culegerea lui Niţă), o soluţie „se va degaja“, ca să folosesc expresia îndrăgită de şefii principalelor partide autohtone. Această „degajare“ mă duce cu gândul la copilărie şi la cuvintele unchiului Anghel, ce urmau, invariant, pârţului vreunuia: „Să fie în gura ăluia care nu-ţi mulţumeşte!“.