Pocher

Deşi am avut o jumătate de an extrem de agitată, putem spune că „liniştea“ din politica românească se cam duce o dată cu toamna care vine. Suspendarea lui Băsescu şi referendumul au dat imaginea unei agitaţii maxime. Dincolo de aparenţe, nu a fost mare lucru. Jocurile au fost fără miză, dacă excludem cauza lor reală, adică banii mulţi din energie şi din fondurile UE, pentru care Băsescu, PNL şi PD nu au reuşit să se înţeleagă. Lăcomia le-a jucat o festă. O Alianţă D.A. care ar fi funcţionat şi la împărţeala prăzii puterii ar fi fost de neînlocuit şi de necombătut de PSD, Becali&PNG, PRM. Oamenii lui Băsescu – Stolojan, Tăriceanu, Boc, Blaga – ar fi rămas pe poziţii măcar până în 2012. Dezbinarea celor din Alianţa D.A. a adus în prim-plan PSD, deşi nu era încă reformat. Avea mari probleme interne cauzate de pierderea alegerilor şi de schimbarea lui Iliescu cu Geoană. PSD ar fi avut nevoie măcar  de un an ca să se refacă şi să poată reveni ca o alternativă reală la guvernarea Băsescu&Tăriceanu. Apariţia PSD în prim-plan a fost prematură şi s-a văzut lesne ce s-a întâmplat. Procedura de suspendare şi apoi referendumul au fost provocate de acest PSD în care Geoană doreşte mereu să demonstreze ceva. Mai ales că are autoritatea unui lider consacrat. PSD a dorit să devanseze, să ardă etapele, nerăbdător să fie din nou în prim-plan. Aventura care a început atunci l-a găsit pe Băsescu în declin. Referendumul a făcut ca jocul politic să nu se mai desfăşoare în instituţii, ci pe stradă. Aici, Băsescu este maestru. Popularitatea lui        s-a refăcut; el a câştigat un respiro care s-ar putea dovedi decisiv în 2009. Situaţia raportului de forţe a revenit unde era acum un an. PSD a pierdut din fuleu, din cadenţă. PNL a pierdut în conflictul cu Băsescu. Eroziunea imaginii lui Băsescu, pronunţată în primele trei luni ale anului,
s-a volatilizat din cauza greşelii cu referendumul. Cu ocazia asta, şi Alianţa D.A. s-a spart, iar singurul câştigător din aceste partide de pocher a fost, detaşat, Băsescu.
Dar, după un moment de triumf, când Băsescu părea stăpân absolut al jocului politic, s-a văzut că guvernul rămâne la locul lui, nederanjat de tentativa „marelui câştigător“ de a-l scoate pe Tăriceanu. Că parlamentul îşi vede înainte de treabă, fără să se sinchisească de discursul agresiv rostit de Băsescu chiar în incinta lui… etc. Aşadar, jocul de pocher rămâne instituţional până una alta. România nu e nici Rusia, nici Belarus, nici măcar Ucraina. România e o ţară din UE şi NATO, cu alte tradiţii politice. Tentativa lui Băsescu de a acapara întreaga putere s-a lovit de opoziţia instituţiilor democratice.
Puterea în regimurile democratice trebuie împărţită. Este şi ce spune Constituţia. Oricât ar vrea Băsescu să fie un fel de monarh absolut, fără coroană, sau un preşedinte de tip sud-american înzestrat cu toate puterile, sub aparenţe democratice, un lider autoritar peste parlament şi guvern, dorinţa sa rămâne doar o ipoteză de lucru. Deocamdată, singurele lui resurse politice rămân denunţarea comunismului, încercarea de recuperare a „nostalgicilor“ Pieţei Universităţii, şi „anticomunismul“ radical. E o operaţie de butaforie, căreia i-au căzut pradă destui. Mistificarea se va vedea destul de repede. Altă temă a sa este lupta anticorupţie, dar atâta vreme cât presa publică articole despre afaceri foarte avantajoase făcute de oameni din apropierea sa, e greu să joace acest rol de justiţiar, în ciuda măestriei sale interpretative. Dacă adăugăm şi controlul exercitat de Cotroceni asupra Parchetelor avem imaginea clară. Şi nu este prea roz. Şi nici portocalie.