Cine scumpeşte pâinea?

În calitate de economist, mă bazez pe cifre. Le caut. Le verific. Găsesc corelaţii. Le interpretez astfel încât din cifre să reiasă scenariile economice cele mai plauzibile. Pericolul apare, însă, atunci când cifrele încep să mintă.
De data asta, nu o cifră, ci un număr mi-a atras brusc atenţia. Numărul 60.000. Contextul? Criza pâinii – cea în care ministrul agriculturii, Decebal Traian Remeş, spune că nu se vor scumpi produsele de panificaţie, iar, în replică, producătorii au pus un 10% în plus la preţ. Pentru că aşa cred ei, şi pentru că pot.
Ce m-a frapat însă? Atitudinea. Discuţia despre pâine şi scumpirea ei în urma deficitului de grâu datează din urmă cu o lună. Iar când producătorii au spus că vor scumpi pâinea, doi miniştri, sau poate trei, le-au sărit în cap, ameninţându-i: dacă veţi îndrăzni să scumpiţi pâinea, vom pune toate organele de control pe dumneavoastră.
De ce când vor scumpi? De ce nu chiar atunci? De ce nu în iarnă? Pentru că, oricât şi-ar dori guvernul ca pâinea să nu se scumpească, acţiunile lor, dacă vor fi reuşite (şi sper să fie), nu vor reuşi decât să scumpească pâinea. De ce? Pentru că depistarea producătorilor evazionişti va duce la închiderea lor. Şi, prin urmare, la scăderea ofertei de pâine. Or, în condiţiile în care cererea rămâne aceeaşi şi se constată un deficit de ofertă, produsul pâine nu are decât un sens: în sus.
Ce îmi spun mie însă aceste controale? Că bugetul are nevoie de bani. Se duce peste producători, îi amendează, se scumpeşte pâinea, TVA încasată este mai mare şi aşa mai departe. Dar dacă mă întorc la numărul 60.000, vom vedea că mai degrabă controalele la pâine pot fi deghizate în închiderea unor fabrici „neprietenoase“ decât în rezolvarea crizei grâului.
60.000 de tone de grâu. Atât a anunţat şeful fiscului că a confiscat în prima noapte de control, de la un singur producător, care avea această cantitate fără acte. Ce vă spune acest număr? Mie îmi spune multe. 60.000 de tone reprezintă doi la sută din necesarul de grâu al României pentru un an întreg. Sau consumul întregii Românii pentru o perioadă de şase zile. Unde reuşea producătorul respectiv să ascundă o cantitate de grâu care ar fi hrănit 22 de milioane de oameni timp de aproape o săptămână? Răspunsul meu – nu reuşea. Iar numărul este bizar.
Sigur, mai apar şi producătorii de grâu, care spun că au toate motivele pentru a scumpi pâinea. Oare? În condiţiile în care leul s-a întărit în faţa euro cu aproape 15 la sută în ultimele 12 luni, oare grâul de import nu este mai ieftin? Doar că e mai uşor să pretextezi că ai motive de scumpire decât să fii cinstit.
Iar istoria se repetă. În urmă cu fix doi ani, ministrul agriculturii anunţa că avem supraofertă de grâu. Rezultatul? Pe piaţa internă, grâul s-a ieftinit aproape simultan. Şi s-a exportat. Peste trei luni, supraoferta dispăruse. Şi era nevoie de grâu, care s-a importat. La un preţ aproape dublu. Şi poate fix acelaşi grâu românesc. Exportat pe acte, în realitate pe vapoare, importat după puţin timp. De ce? Pentru că guvernul nu se comportă ca un reglementator de criză, cumpărând/vânzând, intervenind pentru a proteja piaţa de dezechilibre.
Recent, am mai aflat o boacană de aceeaşi factură. Ziua de 24 iulie 2007. Cod roşu pentru prima oară în istoria României. Supercanicula aduce superconsum de energie. Deci, necesar. Ce s-a întâmplat atunci? S-a majorat cantitatea de energie exportată. S-a exportat la un preţ mic, iar în aceeaşi zi s-a importat la un preţ mai mare. Poate acelaşi intermediar. Pierderea, ca şi în cazul scumpirii grâului, se duce nu la masă, unde ar trebui să ajungă pâinea, ci „la mase“. Adică la mulţi. Şi dacă pierd mulţi câte puţin, atunci, băieţii deştepţi consideră că nu se vede. Dar când pierd mulţi câte puţin, însă de multe ori, se adună. Şi nu mai ţine. Pentru că lumea îşi dă seama că cifrele încep să mintă. La fel cum se întâmplă şi cu prognoza de 39% din PIB venituri ale bugetului de stat în anul 2008.