Respect pentru sforari

Există şi un lucru bun în permanenta agitaţie politică provocată de majorităţile slabe din parlamentul de după 2004. Descopăr aproape cu încântare că politicianul român nu este chiar atât de prost pe cât se crede îndeobşte. Schemele, strategiile, manipulările, tertipurile şi mişmaşurile politice cer un efort intelectual demn de toată stima. Să luăm numai situaţia actuală provocată de propunerea lui Băsescu de formare a unui guvern PNL-PD-PLD. La prima vedere, este o inepţie de proporţii. Lui Băsescu i se poate imputa că încearcă să pescuiască în ape tulburi în speranţa, cam lipsită de fundament, că liberalii s-ar revolta împotriva lui Tăriceanu, dacă acesta este preţul pentru rămânerea la putere. Însă ar fi prea puţin pentru un mare maestru al combinaţiilor cum este Băsescu. Acesta de-abia aşteaptă ca liberalii să-l trateze cu spatele. Atunci ar putea să spună că el s-a implicat în rezolvarea crizei, a venit cu o soluţie conformă cu rezultatul de la alegerile din 2004, dar nu a fost acceptată. Aşa că singura modalitate de a scoate ţărişoara din criză este un guvern care să includă PSD, oricâtă repulsie ar arăta preşedintele. Iar pesediştii au avut şi ei la ce să se gândească în perioada asta, din moment ce turbulenţii de la PD le-au pus sula în coaste, cum ar spune Ion Iliescu, ca să se hotărască odată în ce luntre îşi ţin întreg posteriorul. Noroc că a venit marele maestru al combinaţiilor, Viorel Hrebenciuc, cu soluţia salvatoare: „Dăm jos guvernul, dar cu moţiunea noastră“. Adică vor să stea în două bărci până la data fixată de ei, fără să mai fie acuzaţi că au niscaiva înţelegeri împotriva naturii cu noul „patriarh“ al dreptei româneşti, Popescu-Tăriceanu. Oricum, pesediştii au motive să fie încântaţi de rezultatele activităţii lor intelectuale: iau o chelfăneală zdravănă la referendum, iar asta îi aduce în cărţile guvernării chiar cu concursul lui Traian Băsescu. Şi pediştii dau dovadă de mare creativitate. Sunt siguri de căderea guvernului, chiar dacă moţiunea de cenzură nu trece. De altfel, scopul moţiunii a fost atins chiar atunci când au reuşit să o depună la parlament. O dată intrată în procedurile parlamentare, statu-quo-ul politic de până atunci a fost spulberat. Boc şi compania au reuşit să tulbure apele, acum n-au decât să stea pe mal cu undiţa în mână deoarece ceva-ceva tot vor pescui din balta mocirloasă. Haios ar fi ca PSD să-şi asume guvernarea fără PD, urmând ca democraţii să fie în postura în care erau pesediştii faţă de cabinetul lui Tăriceanu, de susţinător nedeclarat. Însă evaluarea activităţii intelectuale din partide nu are aceleaşi rezultate peste tot. Brainstormingul la care Tăriceanu şi aliaţii săi din partid au recurs pentru a se debarasa de platformişti i-a obosit teribil, aşa că acum dau impresia că aşteaptă să fie executaţi de cei mai ageri de minte. În loc să găsească o soluţie viabilă de salvare a PNL, Tăriceanu a venit cu ideea să coaguleze în jurul său „adevărata dreaptă“, PNL-AP-PNŢCD. Pe scurt, liberalii vor să-şi ridice singuri pragul electoral printr-o alianţă cu aceste partide-fantomă. De parcă salvarea ar putea veni de la Emil Constantinescu, asociat cu cea mai mare dezamăgire postrevoluţionară a românilor, şi a lui Marian Miluţ, care, într-un timp, punea la cale salvarea României împreună cu Gigi Becali. Iar culmea mizeriei liberale constă în aceea că PNL a dat bani frumoşi eminenţelor cenuşii Finkelstein şi Silberstein pentru a ajunge în situaţia albastră în care se zbat astăzi. Cei doi nu fac nici două parale pe lângă oameni ca Nicolicea de la PSD, cel care a ieşit din anonimat datorită amendamentului prin care parlamentul îşi rezerva dreptul de a ţine sau nu seama de votul de la referendum. Eugen Nicolicea este un om care merită tot respectul pentru că trebuie să cochetezi cu genialitatea ca să faci aşa ceva prin intermediul unei hotărâri a parlamentului, care nu poate fi atacată la Curtea Constituţională. Mintea sclipitoare a lui Nicolicea străluceşte şi mai mult în comparaţie cu sforarul-şef de la PRM, Gheorghe Funar. Am dubii că Funar este demn de un asemenea titlu, din moment ce rafinamentul maxim de care este în stare este să numere semnături de pe listele de la moţiune şi să facă plângeri la Parchet şi să susţină orice inepţie cu o privire mai candidă decât a soldatului Svejk. Dar, vorba lui Vadim, sforarii n-au loc într-un „partid de justiţiari şi patrioţi“. Paguba lor, deoarece cei care au sforari prosperă, iar cine n-are ar trebui să-şi cumpere. În fond, indignările noastre ar trebui să-i cruţe pe sforari şi să se îndrepte către proştii oneşti al căror cel mai preţios organ este mâna în care ţin cartela de vot de la parlament.