Reporterul: De când stiati ca vor fi debite-record ale Dunarii, doamna ministru?
Sulfina Barbu, ministrul mediului: In februarie au aparut primele avertizari si, tot de atunci, am avut si noi, la minister, primele intâlniri cu prefectii din zonele expuse…
Reporterul: Cine e persoana care a votat in locul dumneavoastra, doamna senator?
Norica Nicolai, senator PNL: E o nepoata a mea si cu asta basta si nu m-a votat! De fapt, e o ruda mai indepartata si foarte buna prietena…
Reporterul: Lovitura de teatru in dosarul „Rapirea ziaristilor“! Instanta a hotarât punerea in libertate a lui Omar Hayssam. La baza sentintei a stat o adeverinta eliberata de unul dintre medicii Penitenciarului Rahova…
Traian Basescu, presedintele României: Lansez un avertisment catre medicii care constata boli grave ale lui Omar Hayssam. In 5 aprilie 2005, a avut loc o expertiza medicala efectuata de specialisti. Certificatul lui arata ca el este normal. Cei care ii vor crea conditii sa scape in fata legii vor fi considerati complici!
Declaratii facute, in contexte si perioade diferite, de trei oficiali români: un ministru, un senator si seful statului. Aparent, intre ele nu exista nici o legatura. Dar, la o privire mai atenta, se vede ridicându-se din rândurile de mai sus un abur pestilential, mirosind a putreziciune. Duhoarea vine din hoitul vorbelor mari si al promisiunilor avansate de-a lungul timpului de cei care conduc astazi România. Sulfina Barbu a inmormântat definitiv, din trei vorbe, ideea de competenta. Ea devine, astfel, un personaj emblematic pentru intreaga gasca aciuata in Palatul Victoria. Norica Nicolai, prin minciunile despre nepoata strecurata la vot in Senatul tarii, caricaturizeaza definitiv imaginea parlamentarismului românesc de tranzitie, iar Traian Basescu, contrazis flagrant de realitate sau, foarte probabil, de un anume sistem, ia in mâna cazmaua de gropar al sperantelor celor care mai viseaza sa se faca dreptate.
Exemplele pomenite nu sunt singulare si nici rupte din context. De foarte multi, prea multi ani, peste România se minte cu nerusinare, se fura ca-n codru si se injura ca la usa cortului. Un scandal permanent, asurzitor si derutant, acopera orice urma de vinovatie. Coruptia fara corupti e sora mai mica a vinovatiei fara vinovati si a incompetentei fara incompetenti. Prefacându-ne foarte democrati si, mai nou, extrem de preocupati de apararea prezumtiei de nevinovatie, chiar si atunci când vorbim de o crasa incompetenta, trecem cu vederea invazia minciunii. Ne afundam cu o placere perversa in canapeaua din fata televizorului, urmarind explicatiile gâtuite ale Sulfinei sau horcaielile revoltate, de tata nervoasa, ale Noricai. Aplaudam, uimiti si anesteziati, spectacolul patetic al muschilor umflati ai presedintelui dezumflându-se brusc, o data cu sentintele Patriciu, Hayssam si care or mai urma. Dupa care, tacem la fel de brusc si uitam sau asteptam sa vina iar circul.
România are, mai mult ca oricând, nevoie de vinovati. Permitând unor impostori sa lanseze acuzatii de neputinta sau minciuni sfruntate peste intreaga societate româneasca, ne semnam, cu buna-stiinta, condamnarea la dispret si autocompatimire. Cea mai rapida solutie nu are nici o legatura cu revolutia violenta a armelor sau a bâtei, ci este cuprinsa in gestul firesc si purificator al presiunii publice care sa dicteze asumarea unor demisii.
