Recitindu-l pe Shakespeare, a carui opera e o meditatie grava asupra istoriei de acum câteva secole, am fost izbit de un adevar: in tragediile marelui dramaturg, neamurile sunt adversari de moarte. Nevasta isi stranguleaza barbatul. Fiul isi otraveste tatal. Nepotul isi ciopârteste unchiul. Aceste neamuri nu sunt niste bieti oameni de rând. Sunt conducatori de popoare. Legatura de sânge nu-i opreste totusi sa se faca harcea-parcea unul cu altul.
Explicatia data de Shakespeare?
Interesul politic.
Altfel spus, pofta de putere.
Interesul sta mai presus de rudenie. In varianta româneasca a piesei Regele Ioan, Dan Botta traduce acest interes prin Folosul, definit ca „tâlhar de legaminte“.
Ma surprinde sa-i aud pe vremelnicii conducatori postdecembristi invocând alianta noastra, ba chiar si prietenia noastra, cu America.
In editorialul „Lamuririle unui tânar nedumerit“ din Curentul, 28 martie 1938, Pamfil Seicaru nota cu filosofie:
„Daca in viata indivizilor poti afla uneori porniri de nobila dezinteresare, de risipa idealista in raporturile dintre ei – in viata statelor nu hotarasc decât interesele. Cu cât un stat are o intelegere mai limpede a intereselor lui, cu cât stie sa-si pregateasca mai egoist izbândirea intereselor lui, cu atât viabilitatea ii sporeste“.
Un exemplu izbitor ni-l da Cazul Ceausescu. Fostul Conducator a fost razgâiat pe toate partile de catre occidentali. Cât timp au avut nevoie de el in razboiul dintre SUA si URSS. Când cei doi giganti planetari au ajuns la o intelegere – temporara, fireste – Ceausescu a fost dat pe mâna rusilor.
Sau un alt exemplu. Tot din anii postdecembristi.
In iunie 1997, românii au luat cunostinta de cinismul cu care marele imperiu al sfârsitului de secol, America, ne-a scos, dintr-o simpla trasatura de condei, de pe lista celor ce urma sa intre in NATO in primul val. Zadarnice au fost surâsurile, plecaciunile, dovezile noastre de iubire fata de SUA. Marele Frate le-a dat la o parte cu palma sa uriasa, ca pe niste resturi netrebnice. Si-a spus cuvântul in decizia Americii antipatia fata de România? Fireste ca nu. A jucat un rol decisiv in hotarârea SUA ceea ce Shakespeare numea Folosul. Cel ce impingea acum câteva secole neamurile de rang din Europa sa se hacuiasca intre ele.
Cu cinci decenii in urma, in ianuarie 1946, urmare a intelegerii de la Moscova a celor trei mari puteri (SUA, URSS si Anglia), PNT trebuia sa-si desemneze, ca principal partid de Opozitie, un reprezentant in guvernul Groza. Era, cum s-a dovedit ulterior, un post fara insemnatate, mai – marii lumii luând aceasta hotarâre pentru a da o satisfactie mai mult formala decât reala ingrijorarilor din România privind brutala ascensiune a dictaturii comuniste. La sedinta Delegatiei Permanente a PNT din 3 ianuarie 1946 e propus pentru postul din guvern Ion Mihalache. Luând cuvântul, fruntasul taranist Nicolae Lupu a cerut sa fie el desemnat ca ministru, deoarece „fiind batrân, eu nu mai am mult timp de asteptat“. Doctor Nicolae Lupu a amenintat ca, in caz contrar, se va rupe de PNT si va face un partid care va colabora cu PCR. Si cum Delegatia Permanenta a ramas la Ion Mihalache, Nicolae Lupu paraseste PNT si infiinteaza Partidul Taranesc Democrat. Facând astfel jocul comunistilor, interesati in a slabi partidele democratice prin crearea unor disidente.
Gestul lui Nicolae Lupu s-a petrecut intr-un moment in care oricarui om lucid ii era clar ca lupta impotriva dictaturii comuniste cerea tuturor politicienilor democrati sa lase de o parte hachitele, interesele personale si sa fie mai uniti ca oricând. Daca in acel moment un politician de talia lui Nicolae Lupu da o lovitura propriului partid, democratiei, independentei nationale numai si numai pentru ca nu primise un amarât de post de ministru fara portofoliu, cum sa pretinzi politicienilor de azi, aflati inca in stadiul de sugari, sa lase de o parte meschinele interese personale pentru a pastra unitatea partidelor carora le sunt membri sau chiar lideri? Difera cu ceva aberantul gest al lui Nicolae Lupu de cele ale unor politicieni prezenti care sapa pe dinauntru propriile partide, care pleaca dintr-o formatiune politica pentru a infiinta una, mai mititica, dar peste care sa fie sefi absoluti? Fireste ca nu. E acelasi politicianism românesc orb, meschin, incapabil de a vedea dincolo de vârful pantofilor, politicianismul care a facut posibile dictaturile, carlista, antonesciana, comunista, prin farâmitarea partidelor importante, prin punerea intereselor personale inaintea intereselor nationale.
Am folosit sintagma „politicianism orb“? O eroare! E vorba de politicianism pur si simplu. Sau, mai precis, de Folosul.
