In urma cu un an, România traia in febra si harmalaia alegerilor. Inca sigur pe sine, desi la alegerile locale suferise un mic dus rece, PSD incerca sa astupe cu pomeni electorale avariile provocate credibilitatii sale de scandalurile de coruptie. Alianta PNL-PD voia sa profite de vântul „portocaliu“ care batea prin Europa de Est, cu rafale mai puternice in capitala Ucrainei, de unde se transmiteau zilnic imagini ale unei manifestatii-maraton. Mirosind oportunitatea, liberalii si democratii s-au imbracat si ei in pufoaice portocalii la mitinguri si fluturau steaguri portocalii. Noua moda intra in politica si la noi.
De fapt, pentru multi români, „portocaliul“ insemna, mai degraba, o negatie. Pâna atunci, PSD paruse un soi de fatalitate pe scena politica româneasca. Chiar si cei care detestau falsa social-democratie reprezentata de un partid numit, curent, „un partid al coruptilor“, erau sceptici când venea vorba de „schimbare“. Nu vedeau sanse reale pentru o alternativa. Abia aparitia modei „portocalii“ a pus pe gânduri PSD si a transformat Opozitia, debila si anemica pâna atunci, intr-un adversar redutabil.
Acum, dupa un an, prestigiul „portocaliului“ e vestejit serios. Si e plin de crapaturi. Alianta liberalo-democrata conduce, inca, in sondaje, dar razboaiele de gherila dinlauntrul ei depasesc, in ostilitate, luptele cu PSD, mult mai discrete, aproape „colaterale“. Se intâmpla, astfel, un paradox, pe malurile Dâmbovitei, extrem de original. Mai mult decât cu Opozitia, Puterea se bate cu ea insasi! Dovada si razboiul dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria, ajuns la al nu stiu câtelea episod, care domina copios la bursa speculatiilor politice. Traian Basescu parând decis sa scape de Tariceanu, iar Tariceanu parând decis sa reziste.
In aceste conditii, n-are de ce sa ne mire un alt paradox. PSD creste in sondaje fara sa faca nimic! Practic, PSD nu si-a revenit nici acum din convulsiile interne care au izbucnit dupa pierderea puterii. Congresul, la care Ion Iliescu a trait cel mai urât vis al carierei sale politice, vazându-se indepartat de la sefie in favoarea cuiva pe care-l facuse „prostanac“, n-a rezolvat decât aparent problemele din PSD. Dimpotriva, le-a complicat. E greu de spus la ora aceasta ce urmari vor avea rivalitatile din partid, dintre Geoana si Nastase in special. Ceea ce se poate spune sigur e ca din toata vorbaria despre „modernizare“, despre „reforma“, despre „curatarea de corupti“, n-a ramas decât praful stârnit de ea. Nici o „igienizare“ nu s-a produs.
Si totusi, aplombul cu care PSD isi drege vocea nu e o simpla impresie. Si nu e lipsit de temei. Nu e nevoie de niscaiva studii savante pentru a descoperi ca, in ultimii saisprezece ani, democratia româneasca a functionat in baza unui blestem. Al votului negativ. E suficient sa ne amintim ca am votat, nu o data, nu pentru cineva, ci impotriva cuiva. Ceea ce inseamna ca asteptarile noastre nu erau generate de incredere, ci de nemultumiri.
Se va repeta, oare, istoria si la alegerile viitoare? Deocamdata, nu sunt semne ca „sistemul ticalosit“ poate produce si altceva decât negatii, cu ajutorul carora se reproduce, pe baza de false schimbari. Si, daca istoria se va repeta, concluzia nu va putea fi decât neplacuta. In loc sa fie „eficienta“, cum se lauda Traian Basescu la Paris, democratia noastra este bolnava. Exista, formal, la noi, azi, tot ce desparte o democratie de o dictatura: mai multe partide, dispute electorale, alegeri libere. Un singur lucru lipseste in toata aceasta tulbure „poveste“ post-decembrista care-mi aduce aminte de cutia Pandorei unde, potrivit legendei, a fost inchisa, impreuna cu toate relele, si speranta. Relele au iesit la iveala cu prisosinta, dar, in locul sperantei, a trebuit sa ne multumim pâna acum doar cu umbra ei. Cu iluzia ca, sanctionându-i pe cei care ne-au dezamagit si mintit, ii vom face pe cei care promit ca vor guverna „altfel“ sa aiba mai multe scrupule.
