Aflu ca in Franta se desfasoara o interesanta dezbatere asupra identitatii, in care se cauta raspunsuri la niste intrebari delicate. Poate duce extinderea europeana la o pierdere de identitate in tarile comunitare? Si cum ar trebui rezolvat conflictul dintre trecutul acestor tari si viitorul lor? Cât de utila si de oportuna mai e problema „cine suntem?“ intr-un moment in care preocuparea principala, pe toate buzele, e, se pare, „ce vom deveni?“ Altfel spus: in ce masura o Europa unita va putea reprezenta un antidot impotriva conflictelor interetnice fara ca „unificarea“ sa se bazeze pe o spalare a creierelor?
Trebuie sa marturisesc ca aceasta informatie ma face melancolic. Intâi fiindca imi confirma o temere mai veche: aceea ca tocmai urgentele edificarii unei Europe unite fac sa fie urgenta si grija pentru „dreptul la diferenta“. E posibil ca tot ce se va pierde acum din traditii, din „specific“, din valorile care merita sa fie pastrate, sa fie pierdut pentru totdeauna. Apoi, fiindca tarile occidentale au mai putine motive decât noi sa se teama ca, intr-o Europa unita, isi vor vedea vestejita, anulata, identitatea. Tarile occidentale au iesit inaintea noastra din Evul Mediu. Modernitatea lor nu e, ca la noi, in vârsta de doar un secol si ceva. In plus, ele au evoluat istoric altminteri decât noi. Parafrazându-l pe Blaga, eternitatea s-a nascut, la noi, la sat, in vreme ce civilizatia occidentala s-a cristalizat, mai ales, in burguri si cetati, adica „la oras“.
Un rationament elementar ne obliga, deci, sa consimtim ca pericolul „pierderii identitatii“ este mai mare la noi ca in Occident. E suficient sa amintesc ca ambele clase care au avut cea mai mare contributie la formarea identitatii noastre, boierimea si taranimea, au disparut. Una fiind lichidata de regimul comunist, alta fiind invinsa, scoasa din rosturile ei, de istorie. Sincer sa fiu, nu-mi dau seama in ce masura se mai poate vorbi azi despre un mod „românesc“ de a gândi clipa si vesnicia, viata si moartea; nu-mi dau seama in ce masura „specificul“ nostru (bun sau rau) mai rezista azi pe strada si pe ulitele satelor – ori s-a retras in muzee, in folclor (nici el foarte autentic) si in demagogia despre „traditii“ si „strabuni“. Ceea ce pot sa observ e ca nimeni, si ma gândesc in primul rând la autoritatile statului, nu-si pune problema pe care francezii gasesc necesar s-o discute. Se discuta obsesiv despre sansele pe care le avem de a intra in Uniunea Europeana in 2007 sau in 2008, dar nimeni nu se intereseaza cu ce anume din „specificul“ nostru vom imbogati patrimoniul european. Suferim cu totii, parca, de prezbitism. Vedem toate detaliile barierelor de care riscam sa ne lovim la Bruxelles, dar nu avem timp si curiozitate pentru ce sare in ochi pe malurile Dâmbovitei.
Cronicarii se plângeau ca ne aflam in „calea rautatilor“. Daca am da expresiei un inteles mai larg, am putea vorbi de influente care au venit peste noi ba din Est, ba din Vest. Unele au fost aduse cu o jumatate de veac in urma de tancurile rusesti. Altele au fost aduse de moda pragmatismului american, care considera ca idealurile (si, bineinteles, traditiile) sunt utile numai daca aduc bani. Trecând, insa, peste scuze, sa observam ca politicienii nostri au „privatizat“ inainte de toate, dupa ’89, „interesul national“. L-au transformat in „interes de partid“, in „interes de grup“ sau chiar in „interes personal“. Nu-mi pot explica in virtutea carei logici Ministerul Culturii a avut ideea (exprimata intâi de d-na Mona Musca si reluata acum de noul ministru) de a „privatiza“ monumentele istorice! Dimpotriva, asta ma indeamna sa-mi pun si alte intrebari. S-a gândit oare vreun politician român la diferenta dintre „un popor“ si „o populatie“? Si exista vreo autoritate, la noi, care si-a pus problema nu numai daca vom intra in Uniunea Europeana si când, ci si cum? Ma indoiesc.
