Din punctul meu de vedere, „filmul rapirii“, care a depasit in România audienta tuturor telenovelelor, merita sa fie socotit „un succes“ cert doar datorita finalului. Adica, faptului ca jurnalistii rapiti in Irak s-au intors acasa vii si nevatamati. In rest, am multe motive sa-l consider problematic.
1. Sunt convins ca aceasta „rapire atipica“ nu e de natura sa amelioreze impresia strainilor despre noi. Dimpotriva, suspiciunea, confirmata acum si de presedintie, ca toata tarasenia a fost pusa la cale la Bucuresti si ca, initial cel putin, s-a jucat o comedie, cu indivizi pusi sa faca pe teroristii, a transformat aceasta „rapire“ in „ceva“ care alimenteaza mai vechi indoieli legate de asezarea noastra „la portile Orientului“. Si tare ma tem ca o alta poveste, in care, Doamne fereste, ar fi implicat un român n-ar mai fi luata in serios, chiar daca ar fi autentica suta la suta. Se va zice ca un alt „Hayssam“ e in spatele ei.
2. Nu-mi e deloc clar ce se ascunde in laudele aduse de presedintele Basescu serviciilor secrete românesti. O recunoastere a supra-competentei de care ar fi dat ele dovada? O politete conventionala? Sau – asa cum zic unele voci – o pasiune primejdioasa a presedintelui Basescu pentru serviciile secrete? Ultima ipoteza care circula mai insistent nu e deloc exclusa. Si, fara indoiala, nu e deloc linistitoare. Dar nici prima ipoteza nu e fara probleme. Daca serviciile noastre secrete au operat cu agenti din Irak (altminteri cum ar fi reusit sa stabileasca legatura cu rapitorii?), ei nu puteau fi decât agenti ai Securitatii scosi din „adormire“. Si e de presupus ca Basescu stie asta. Or, de aici, logica te duce spre banuiala ca s-ar putea sa nu mai auzim vorbindu-se de lupta impotriva „sistemului ticalosit“, pe care o clama Traian Basescu in campania electorala.
3. Daca rapirea celor trei jurnalisti ar fi fost una clasica, datorata doar nerespectarii unor reguli elementare de cei rapiti, toate emotiile provocate de ea ar fi fost, azi, deasupra oricarei intrebari. Inclusiv faptul ca ea a declansat o ceata groasa de vorbe, care a acoperit toate problemele României, ar fi fost de inteles. Cui ii mai ardea de integrarea europeana, de inundatii sau de bâlbâielile guvernului când trei vieti ale unor compatrioti erau in primejdie? Dar acum multi se intreaba daca serviciile secrete cunosteau sau nu planurile lui Omar Hayssam.
4. Am impresia neplacuta ca intimplarea aceasta, cu atâtea necunoscute, i-a stimulat zdravan lui Traian Basescu voluptatea de a se simti comandant de nava, cu alte drepturi decât un presedinte. Asta ne poate rezerva surprize, mai ales ca premierul nu pare prea ferm, PD, partidul cu cele mai multe pretentii in clipa de fata, este lipsit de personalitati reale care sa-l oblige pe presedinte sa ramâna ce prevede Constitutia, un arbitru, un mediator, iar parlamentul nu inspira nici el mai multa incredere. Tentatia d-lui Basescu de a fi „presedinte-jucator“ nu are limite precise si nu-l vad pe d-l Basescu impunându-si-le singur.
5. In fine, cu ce ne-am ales dupa doua luni de emotii, de angoase si de asteptari? Cu un film politist indoielnic, din care lipsesc tocmai secventele care l-ar putea face credibil (cum au ajuns ostaticii de la „rapitorii“ angajati de oamenii lui Omar Hayssam la o grupare de teroristi? si ce rol a jucat Munaf?), cu un vacarm de zvonuri si banuieli, cu un conflict violent intre presedintie si „o parte a presei“, cu senzatia ca ni se ascund multe, si, pe deasupra, cu teama ca strainii vor socoti „prea româneasca“ aceasta intâmplare. Poate fi asa ceva un „succes“ cert?
