„Stiinta“ nu mai e la pamint. A ajuns subterana; ca si economia, care a constituit subiectul tezei de doctorat a patronului ei. A trebuit depuse eforturi serioase pentru a se ajunge in halul asta; dar cu perseverenta si pricepere s-a reusit. Spre deznadejdea si disperarea inimosilor si patimasilor ei suporteri.
„Stiinta“ nu e doar o echipa de fotbal; ea este o stare de spirit. O farima din sufletul si mindria oltenilor. Un simbol al spiritului lor de lupta, al nazuintei lor de a fi mereu in frunte, cit mai in frunte. Inainte de Revolutie, ceea ce facea „Universitatea“ era parca o transpunere fotbalistica a luptei dintre David si Goliat. Si de multe ori, in confruntarea cu favorizatele echipe bucurestene, aflate in umbra Armatei si Securitatii, „Universitatea“ a iesit invingatoare; adesea intr-o maniera stralucitoare. „Universitatea“ se afla pe atunci in umbra unei institutii de cultura; cea mai inalta din Oltenia; si asta, poate, i-a permis sa realizeze acea unitate si dorinta de a invinge, indispensabile realizarii unei performante.
Am urmarit echipa inca de pe timpul cind lupta sa promoveze in A. Se juca pe „Tineretului“. Nu exista nici un bloc pe atunci. Locuitorii cartierului veneau cu scari pe care le sprijineau pe gardul de lemn de la tribuna a II-a, de pe care priveau meciul. Inevitabil, la pauza gardul se darima. Apoi, venind la Universitate am cunoscut multi fotbalisti, multi dintre ei uitati, cu care am ramas apoi in relatii cordiale. Printre ei, Bitlan, Deliu, Nita, Mihailescu, Badin, Deselnicu, Pigulea, Neagu Decebal, Iulica Popa, Oblemenco, Strimbeanu, Ivan, Stefanescu, Beldeanu, Donose si multi altii. Erau cu totii nu numai fotbalisti, ci si luptatori; erau in stare sa moara pe teren pentru a apara prestigiul echipei. Existau si atunci conflicte, demiteri nejustificate de antrenori; dar toate in niste limite.
Ce se intimpla azi cu echipa? Iata o intrebare dureroasa care ii framinta pe multi. Si la care se incearca a se da si raspunsuri. Raspunsuri care ar trebui date mai intii in context general si apoi in cel particular. Ceea ce s-a intimplat cu echipa este un aspect particular al celor intimplate in ultimii 15 ani in România. Si in fotbal s-au bagat in fata imbogatiti in mod fulgerator si original. Cam toti au avut inainte de Revolutie profesii care nu cereau calitati intelectuale si morale deosebite si care cred ca, o data cu cresterea banilor in conturi, le creste si inteligenta. Aparitia lor obsesiva si nejustificata la diverse televiziuni demonstreaza insa contrariul. Desi pozeaza in binefacatori, ei nu urmaresc decit imbogatirea imediata si cu orice pret si prin orice mijloace. Cel mai simplu, prin vinzare de jucatori. Si prin aranjarea rezultatelor. Nici o preocupare pentru formarea unei noi generatii de fotbalisti; asta ar dura citiva ani. E mai simplu sa cauti pe internet jucatori, care, daca ar fi valori autentice, n-ar avea ce cauta acolo. Deci vindem jucatorii nostri pe un pret bun si cumparam ciurucuri ieftin. Urmarea acestei politici „intelepte“: dezinteresul pentru performanta, rezultate internationale rusinoase.
Ceea ce s-a intimplat la Craiova este pe aceeasi directie; insa s-a depasit cu mult limita suportabilului. Sarabanda de angajari si demiteri de antrenori, schimbari ale patronilor, jucatori submediocri procurati pe cai obscure si repede indepartati. Domnul Staicu s-a vazut depasit de multe ori de situatie, dar n-a avut curajul sau inteligenta s-o recunoasca. Echipa actuala nu are nici un virf autentic, nici o linie de mijloc puternica si mobila, iar apararea de multe ori e complet depasita. In plus, nu dovedeste o dorinta vizibila de victorie. Daca unul pierde mingea, nu alearga sa incerce s-o recupereze sau sa intareasca apararea in zona lui, ci se opreste si sta pe ginduri. Se joaca fara convingere si intr-un ritm de vals vienez.
Ceea ce este mai grav e faptul ca nu se vad cai de ameliorare a situatiei imediate, macar partiale. Plecarea domnului Staicu va determina, poate, venirea unui alt Staicu, care vrind sa cistige bani imediat s-ar putea sa vinda si stilpii instalatiei de nocturna.
Am scris aceste rinduri imprastiate la rugamintea unui fost student, care acum locuieste in Canada. Dar a ramas oltean. Si-a trimis copiii la Isalnita ca sa invete bine româneste. Si care sufera pentru „Stiinta“.
Nevoit sa plece din tara fiindca aici nu avea nici un fel de speranta de realizare, a luat cu el bucata de cer care se oglindeste in Jiu, graiul strabunilor si iubirea pentru „Stiinta“. Citi oameni ca el n-am stiut sau n-am vrut sa-i pastram aici?
Ioane, voi merge la tatal tau sa beau din tuica pe care o pastreaza pentru atunci cind vei veni acasa. E una dintre cele mai onorante invitatii care mi s-au facut vreodata.
