O scrisoare din Canada

Saptamina trecuta, cu putine zile inainte de vizita istorica a unor inalte oficialitati romane, am primit un lung si placut mesaj electronic de la prietenul si fostul meu coleg Cristi.

Cristi a plecat in Canada acum opt ani. Era un baiat inteligent, cult, foarte corect si cinstit, si prin urmare n-avea nici o sansa de realizare aici. In Canada a reusit

sa-si asigure un trai decent, civilizat, fara umilinte si fara a fi nevoit sa multumeasca mereu partidului si guvernului pentru grija, indexari si compensatii. Copiii s-au realizat si ei bine, au slujbe la stat, remuneratie in mod onorabil. A ajuns si bunic, lucru de care, in mod normal, e foarte mindru; a contribuit astfel, ca si multi alti romani, la cresterea demografica a Canadei. Pe cind populatia Romaniei scade continuu. Traieste intr-o democratie nu perfecta, dar capabila sa asigure cetatenilor un trai confortabil, numai prin munca cinstita, fara spaga, fara compromisuri, fara umilinte. Romanii din Quebec au doua ziare in limba romana; duminica se intilnesc la biserica. Unde incearca sa reconstituie, din imagini uitate, icoana unei tari pe care au iubit-o, dar pe care au fost nevoiti, oarecum, s-o paraseasca, si pe care o iubesc si acum.

Cristi a luat cind a plecat si pisica, si ciinele. Pisica a murit, dar Sam mai traieste. A avut la inceput greutati cu limba, dar acum a ajuns un respectabil si astmatic ciine pensionar canadian, care se plimba seara cu multa gravitate pe strazile Quebecului.

Draga Cristi, ma bucur din inima ca ai reusit pina la urma sa ai o viata adevarata, sa te bucuri de familie, de copii, de nepoti! Imi scriai mai demult ca ai o locuinta confortabila, iar caldura sau cheltuielile de intretinere nu constituie o problema. Si eu am doua camarute la bloc, iar pensia sotiei ne e suficienta pentru plata intretinerii; in lunile de vara chiar ne mai ramine din ea vreo 2-300.000. In plus, eu am ceva foarte necesar pensionarilor romani, un cavou cu intrare separata. Dupa vreo trei incercari succesive am reusit anul acesta sa-l repar, caci ploua in el. Si, vorba aia, dupa ce ca esti mort sa mai fii si ud! Imi mai scrii despre politetea cotidiana, neostentativa, a oamenilor, a colegilor de serviciu, despre zimbetul deschis cu care esti intimpinat de colegi sau de trecatori necunoscuti; ma intreb daca acest comportament este generat de bunastarea si de gradul de civilizatie sau bunastarea si civilizatia sint consecinta faptului ca toti cetatenii au un astfel de comportament. Dar sa stii ca si la mine, la facultate, sint colegi care iti zimbesc, mai ales atunci cind te lucreaza pe la spate.

Imi mai povestesti de atmosfera placuta din intreprinderea in care lucrezi, de faptul ca angajatii formeaza o adevarata familie. Si de faptul ca, la intervale rotunde de timp, 5, 10, 15… ani, angajatii primesc cite o atentie. Si la noi e la fel. De pilda, si eu, zilele acestea, la 45 de ani de activitate, am primit o atentie, un picior in fund.

Cristi draga, sa-ti spun drept, nu mi-a placut ce i-ati facut lui Iliescu. Personal, detest violenta si vulgaritatea in manifestari publice; chiar daca aceste manifestari sint explicabile si deci partial scuzabile. Dar nu cred ca acei manifestanti erau retardati sau cretini, asa cum a spus Iliescu. Daca ar fi fost asa, atunci ei n-ar fi plecat din Romania, s-ar fi inscris in partid si cine stie, ajungeau pina la urma in guvern sau parlament. Dar domnul ministru cultural spune ca erau nespalati; poate ca asa era, fiindca un ministru se pricepe la nespalati. Totusi, am auzit ca au fost platiti cu 100 de dolari ca sa se manifeste ostil. Rusine sa le fie! Aici cunosc unii care ar fi facut-o gratis.

Insa, analizind faptele, nu mi se parte total deplasat sa ai unele indoieli asupra capacitatilor intelectuale ale manifestantilor. Ei n-au inteles, in primul rind, ca Iliescu era speriat, deoarece brinza cu care a fost agresat i s-a parut a fi o bita sau un tirnacop mineresc. Si apoi ce sperau ei sa obtina? Sa zdruncine conceptiile indestructibile ale domnului Iliescu? Conform carora secretarul general are dreptate chiar si atunci cind nu are, ca cine nu e cu noi e impotriva noastra, ca „dai in mine, dai in tine, dai in fabrici si uzine“. Ca intr-o democratie originala, libertatea de exprimare inseamna libertatea de a omagia partidul si conducatorul.

Orice incercare de a-l lamuri pe domnul Iliescu asupra trasaturilor esentiale ale unei democratii mi se pare zadarnica. Domnul presedinte n-a inteles ca ostilitatea acelor manifestanti, poate nepotrivit exteriorizata, a fost expresia durerii unora care ar fi dorit sa se realizeze in tara lor. Pe care o iubesc in felul lor. N-a inteles ca Romania pe care o reprezinta domnul Iliescu nu e Romania lor; dupa cum nu e nici a mea si nici a foarte multor romani. N-a inteles ca protestul a doi-trei cetateni trebuie privit, intr-o democratie, cu aceeasi consideratie ca si protestul a mii de cetateni. N-a inteles nici domnul presedinte, nici domnul ministru ca multi au emigrat nu ca ar fi fost maltratati in Piata Universitatii, ci deoarece au constientizat ca in Romania se pot intimpla astfel de lucruri. Si, sa fim drepti, si regimul Constantinescu a contribuit la exodul romanilor; ceea ce ar fi putut fi o renastere a fost o imensa si dureroasa deziluzie.

Domnul Iliescu n-a inteles si nu va intelege multe lucruri; fie ca nu vrea, dar mai ales fiindca nu poate.

Ceea ce ne face sa ne gindim la un blestem pe care romanii il considerau groaznic: „Sa ramii ultimul dintre ai tai!“

Si domnul Iliescu a ramas, de la Tirgoviste incoace, ultimul dintre ai lui!

Numai ca blestemul apasa asupra noastra.